Hai !

Hai !
Hai cu mine, că te duc eu !

vineri, 29 ianuarie 2010

POGHIAZ CU TRENUL

 
INSTANTANEE ÎN RITMUL TRENULUI
Călătoresc cu trenul şi privesc la peisajele ce se derulează aidoma unui film. Le cunosc, dar continui să le privesc cum priveam fotografiile pe care le făceam şi de fiecare dată găsesc ceva nou, ascuns în ele. Sunt imagini vechi şi totuşi noi, iar amintirile mă dor şi cel mai tare mă doare dorul de mama, care nu mai este în tren pe bancheta din faţa mea. Mă doare gândul la drumurile pe care le făceam cu mama şi cu Cornelia când era mică. Mă doare gândul la anii copilăriei mele când plânsul clopotelor în ceas de seară a vestit, cu melodia unui cântec sumbru, moartea tatei. Este o melodie ce a rămas vie în mintea mea şi, paradoxal, o îndrăgesc. Dar la fel mă doare şi gândul la tot ce am făcut sau n-am făcut în anii adolescenţei, în anii tinereţii şi în anii maturităţii mele.
Orice călătorie cu trenul este pentru mine un dialog mut cu trecutul şi îmi dă un nou prilej de a dezgropa amintirile. Acum las gândul să-mi fugă cu zeci de ani în urmă şi ajung undeva în timpul începutului copilăriei, când am făcut primul meu drum cu trenul. A fost un drum la Cluj, unde mama a trebuit s-o ducă pe sora mea, Livia, la un consult medical. Nu-mi amintesc prea multe despre acel drum. Ştiu doar că a fost după ce a murit tata, cu un an sau doi, deci undeva în jurul anului 1952, sau poate chiar în toamna anului 1950 ori la începutul primăverii 1951. Mai ştiu că am călătorit noaptea, într-un vagon clasa a III-a, că era frig şi aglomeraţie mare în tren. Din această pricină, o parte din drum a trebuit să-l facem pe platforma dintre vagoane, o tablă ce zdrăngănea permanent şi cumplit lovindu-se de tampoane. O altă parte de drum am făcut-o într-o mare înghesuială la capătul vagonului, unde noi, copiii, am şezut pe cufărul (valiza din lemn) unui călător, iar mama, sărmana mamă, a rămas mai departe în picioare tot restul drumului. Dar fiind tânără, şi obişnuită cu lucru, a rezistat.
La Cluj am stat ceva vreme şi am fost găzduiţi de unchiu Sâvu. Nu ştiu cât de agreaţi am fost de alţii, dar ştiu că unchiu a dus-o pe mama şi pe Livia la o clinică, unde renumitul medic dr. Benetatto a consultat pe Livia şi i-a prescris un tratament cu medicamente concepute de domnia sa, tratament ce a fost de mare folos surioarei mele, salvând-o din dezastruoasele consecinţe ale unei meningite, boală care şi azi face ravagii, darmite atunci.
La înapoiere, am avut parte de aceeaşi înghesuială în tren, numai că de astă dată am reuşit să găsim locuri pe bănci din lemn, vopsite cafeniu, într-un aşa-zis „bouvagon“, unde am întâlnit pe nănaşu lu Livia, domnul Goronia din Cetea, care, de fapt, ne-a făcut loc să şedem. În rest, acelaşi frig şi acelaşi miros greu de suportat.
După o vreme, am repetat drumul la Cluj pentru a se finaliza consultul medical. Atunci am călătorit vara, dar nu-mi mai amintesc nimic despre ce şi cum a fost. Ca în toate celelalte ale vieţii, doar prima acţiune rămâne înregistrată în memoria neprogramată a minţii omeneşti.
De atunci au trecut mulţi ani. Numărul lor nu mai are nici o importanţă. Calea ferată s-a modernizat mult, deşi în principiu este aceeaşi. Azi călătoresc în confortabile vagoane clasa I, construite tot în vremuri de mult apuse. Aşa e viaţa. Tot ce este nou se învecheşte şi odată cu ea ne învechim şi noi. Unii rezistăm mai bine acestei uzuri, alţii mai puţin bine şi cad pradă deznădejdii. De ce? Poate că nu s-au pregătit în suficientă măsură să treacă pragul psihologic al unei anumite vârste. Poate s-au lăsat prea mult captaţi de miracolele şi frumuseţile tinereţii, iar atunci când acestea au trecut cu zborul lor lin, ei nu au mai avut curajul să privească oglinda realităţii şi când totuşi s-au văzut în ea, nu au mai recunoscut imaginea oglindită. Dar tot aşa de bine se poate să nu fi ştiut să-şi conserve energia creatoare, sau poate, pur şi simplu, le-a plăcut să-şi bată joc de propria lor viaţă, ignorând tot ce-i înconjura. Este greu, chiar foarte greu să precizăm ce ne determină să luăm o decizie într-o variantă sau alta şi cu atât mai mult, şi mai greu este să analizăm realist faptele noastre, darmite ale altora.
Aceasta-i viaţa şi nu ne putem opune ei. Ne place, nu ne place, suntem datori să o trăim aşa cum este ea. Bună – rea, e viaţa mea, a ta şi a lui. Eu o car pe a mea, ea mă cară pe mine. Fiecare îşi cară propria-i viaţă şi este cărat în acelaşi timp de ea. Şi toţi mergem înainte, numai înainte.

*
Taca-taca ... tac-tac; ...taca; taca – tac, tac... tac!
Trenu-şi spune necontenit şi neobosit povestea. Este o poveste învăţată pe durata multor ani trecuţi peste ceea ce se cheamă „drum de hier“. Este o poveste care ne aduce aminte de pionieratul căii ferate, când micile locomotive cu abur trăgeau, gâfâind, două-trei minivagoane cu „iuţeala maximă“ de 5 km pe ceas şi erau ridiculizate că cei care se grăbeau, ajungeau mai repede mergând pe jos. Tot atunci, mecanicul era obligat să oprească trenul pentru a trece diferite animale pe unde nu te aşteptai. Deci nu este de mirare că mergând pe jos, ajungeai mai repede decât cu trenul. Dar tot atunci, şi ceva mai târziu, când „iuţeala maximă“ a sporit, şi vagoanele s-au mărit, conductorii aveau mănuşi albe şi ştergeau barele vagoanelor imediat ce trenul oprea în gară.
Taca-taca… tac-tac… crrrrţ !

*
Taca-taca,... tac-tac… povestea trenului continuă cu amploarea luată de construcţia căilor ferate şi gândul unora se mai îndreaptă cu pioşenie spre cei care au trudit pe şantierele: Bumbeşti-Livezeni, Agnita-Botorca, Salva-Vişeu...
Taca-taca, tac-tac! Au urmat apoi multiple şi complicate lucrări de modernizare şi electrificare a căii ferate, pentru ca, mai târziu, taca-taca, tac-tac... să urmeze şi căderea căii ferate. Crrrrţ! De ce?
Poate că unora le este mai convenabil şi rentabil să se facă transportul pe şoselele pline de gropi, decât pe calea ferată, care obligă să se execute lucrări de întreţinere complexe şi costisitoare pentru a nu da cu trenul jos, pe şcarpă... Cu „ştrecul“ nu te poţi juca! Dacă dai cu maşina-n şanţ, de vină e şoferul, nu groapa. Dar dacă dai cu trenul pe şcarpă, de vină sunt mai mulţi… şefi cu grade mari!
Taca-taca, tac-tac! spune trenul povestea lui, apoi în scrâşnet de frâne, crrrrţ, scandalul saboţilor strânşi pe roată, se opreşte şi tace. Până când? Până când „impegatul”, dirijorul circulaţiei, dă din nou semnalul de plecare şi atunci iar se deapănă povestea... taca-taca, tac-tac... tac-tac... !

*
În goana lui nebună peste aliniamente, curbe, pante, rampe, viaducte, poduri, podeţe, pasaje, prin tuneluri, prin păduri, peste dealuri sau câmpii, la şes sau la munte, trenul trece nepăsător pe lângă privelişti de vis sau de coşmar.
Priveliştile de vis sunt ce a mai rămas din „mama natura“, peisaje care încântă ochiul, universul în care omul s-a amestecat mai puţin. Priveliştile de coşmar sunt mulţimea construcţiilor dezafectate, construcţii care au fost cândva întreprinderi industriale sau agricole, dintre care multe au fost chiar rentabile, ca de pildă fabrica de încălţăminte „Clujana“ din Cluj, fabrica de produse optice „IOR“ din Bucureşti, după cum nu pot să cred că Întreprinderea Mecanică din Cugir a fost chiar nerentabilă. Dar asta e, şi trenu-şi continuă drumul cu totală indiferenţă faţă de tot ce întâlneşte, povestind mai departe despre truditorii de ieri şi cei de azi, oameni plini de speranţă şi oameni dezamăgiţi de realitate. Este o poveste tristă, dar adevărată. Este o poveste pe care nu toţi călătorii o înţeleg şi pe care mulţi nici nu o bagă în seamă pentru că nu-i interesează. Este povestea celor care atunci când s-au petrecut schimbări profunde în viaţa lor au sperat că o vor duce mai bine, deşi, uneori, nu a fost să fie aşa. Atunci când s-a făcut Unirea lui Cuza, s-a bucurat Moş Ion Roată şi nu prea, căci ştia el ce ştia.
Taca-taca, tac-tac!

*
Când a fost adus rege străin, a renăscut speranţa, dar ce a ieşit? Iar când a fost înlăturată monarhia, muncitorimea s-a bucurat cu adevărat, şi nu sunt simple trucaje imaginile de film din perioada respectivă. Ţărănimea, sărmana ţărănime, a fost mai sceptică, dar şi printre ţărani au fost destui care s-au bucurat. Mai târziu, când s-a văzut ce a rezultat, se spunea: „de-ar învia … , ar muri din nou“.
Acum, în 2005, dezamăgirea este mai mare ca şi atunci. Taca-taca, tac-tac, tac-tac!...

*
Altă sâmbătă, alt drum la Cluj. Un prieten m-a rugat să-l ajut într-o problemă şi am acceptat. Aşa am învăţat de la comunişti: să ajut pe cei ce au nevoie de ajutorul meu, făcând… muncă voluntară.
A fost într-un început de martie capricios, cu multă zăpadă. Iarna a început târziu, dar a ţinut mult. S-a lăsat greu alungată, dar ca orice iarnă a avut şi farmecul ei. A fost bogată în zăpadă, a fost şi aspră, aşa cum stă bine unei ierni.
Privesc pe geamul vagonului şi gândul o ia din nou razna. Visez cu ochii deschişi. Unele sunt imaginile vizuale şi cu totul altele sunt imaginile minţii. Meditez asupra ideii care mă obsedează: „Destinul este şi rămâne marele necunoscut spre care ne ducem cu ochii închişi“. Nu avem cale de mijloc, nu avem cale de întors. Totul se întâmplă atunci, şi numai atunci, când se declanşează voinţa Creatorului Dumnezeu. Ar fi o aberaţie să cred altceva acum, când mă gândesc la ce a fost şi la întâmplările prin care am trecut pentru a găsi soluţii de ieşire dintr-o situaţie sau alta şi nu de puţine ori aceste soluţii le găseam în ultima clipă sau, uneori, la un interval de timp mai scurt ori mai lung faţă de scadenţa gândită de mine. Nu toate dorinţele mele au fost o certitudine, după cum nu toate realizările mele au fost urmarea unor planuri preconcepute. Am intrat în relaţii de colaborare cu oameni pe care i-am văzut pentru prima dată şi la care nu m-am gândit că voi apela. Am apelat la oameni cunoscuţi, care m-au refuzat. Jocul destinului şi hazardului a fost aşa cum nu mi-am închipuit. Puse una peste alta, toate mi-au ieşit şi am mers înainte, numai înainte. Mai puţin am acumulat material, dar mult mai mult am acumulat spiritual. Am înţeles şi am pătruns în universul cunoaşterii unor realităţi la care nu am crezut vreodată că voi ajunge. Pot spune că am înţeles esenţa vieţii.

*
Cândva, am dorit să fiu ceva, dar am ajuns cu totul altceva. Am dorit să fiu cineva, şi am ajuns doar eu, aşa cum sunt. Regret? Nu! Nici într-un caz. De ce? Pentru că nu ştiu ce aş fi făcut dacă ajungeam cineva, dar ştiu ce am făcut eu, cel care am ajuns ceea ce s-a văzut şi se mai vede încă. Eu, resemnatul optimist care am devenit fatalist, am învăţat să mă mulţumesc cu ceea ce primesc şi să mulţumesc lui Dumnezeu când pierd. Eu, cel care am învăţat să cer de la Dumnezeu să-mi dea numai ce ştie El că trebuie să-mi încredinţeze mie şi doar atât cât trebuie, am învăţat să las trecutul să-şi îngroape morţii, să las zilei de mâine ce îi aparţine; să consider clipa trecută că a fost, iar clipa viitoare că va fi şi să trăiesc doar clipa de acum. Nu mi-a fost uşor să deprind acest obicei, dar până la urmă am reuşit. Şi am reuşit să fac aceste lucruri conştient, nu hazardat. Am reuşit chiar să reiau de la început ceea ce am crezut sfârşit şi să continui ceea ce gândeam să abandonez. Toate acestea mi-au dat puterea să rezist şi să nu accept înfrângerea. Mi-au dat tăria să privesc în faţă pe cel care mă nedreptăţea, să respect pe cel care mă insulta şi să nu răspund cu aceeaşi monedă.
Din tot noianul întâmplărilor prin care am trecut am învăţat şi cum să păstrez amintirile, atât pe cele plăcute, cât şi pe cele neplăcute. Pe unele le păstrez din plăcerea retrăirii unor clipe frumoase, iar pe celelalte le păstrez din dorinţa de a nu uita trecutul şi a nu renunţa la învăţămintele primite, căci din rele se desprind cele bune când ştim să le cernem. Şi în goana bezmetică a trenului, ascultându-i glasul roţilor, las gândul să-mi zburde în voie, ţopăind de la o idee la alta. Taca-taca… tac-tac !

*
Un nou scrâşnet, şi trenul se opreşte.
Pentru mine acest scrâşnet sâcâitor al frânelor are şi o altă semnificaţie. El reprezintă scrâşnetul dinţilor în momente de grea cumpănă. Este un scrâşnet amplificat. Este oprirea unei curse ajunsă la o anumită destinaţie, mai lungă sau mai scurtă. Aici este punctul unde ai posibilitatea să cobori sau să aştepţi continuarea călătoriei. Ai de ales doar aici, nu şi în viaţă, unde oprirea este una singură, pentru totdeauna, iar cursa nu este la alegere, după preferinţe ori după dispoziţie. Cursa vieţii este o cursă pe un traseu obligatoriu, alergată în ritm alert, cu lansări şi opinteli imprevizibile. Şi dacă mă gândesc bine, tocmai aici e farmecul acestei curse: drumul cu o singură oprire.
Pentru unii acest drum este mai lung, pentru alţii mai scurt, mai liniştit ori mai zbuciumat, mai luminos sau mai întunecat în funcţie de modul şi modalităţile în care s-a pregătit fiecare şi s-a echipat cu credinţa în Dumnezeu. Fără această credinţă viaţa este un chin, o povară permanentă.
Crezând în Dumnezeu şi în puterea Lui, ne dăm seama că nici un obstacol nu este de netrecut. Nici o greutate nu este prea mare, după cum nici o taină nu este de nepătruns. Credinţa în Dumnezeu este lumina farului călăuzitor pe drumul brăzdat de mari valuri născute din bezna nopţii de care ne desprindem cu atâta greutate. Oare de ce? Este cumva mai uşor să trăim în întuneric decât în lumină? Este mai uşor să orbecăim legaţi la ochi decât să înaintăm văzând pe unde mergem? Sau poate privind ne îngrozim de ce vedem şi atunci preferăm să mergem fără să vedem? Este şi acesta un mod de a trăi, dar de ce să-l generalizăm? Taca-taca… tac-tac !

*
Aşteptând continuarea drumului, aud din nou glasul crainicei de la informaţii. Anunţă sacadat plecarea trenului. Este acelaşi glas cunoscut de ani şi ani, cu toate că persoana nu mai e de mult aceeaşi. Tipicul feroviar rămâne în conservatorismul lui. Prin comportament şi mod de gândire, cei de astăzi sunt aidoma celor de ieri şi de alaltăieri. Nu-i deosebeşte decât numele ce-l poartă.
Preocupările primordiale sunt şi ele aceleaşi: să asigure bunul mers al trenurilor, în condiţii de lipsă a fondurilor financiare. Doar cauza acestei lipse diferă. În timpul activităţii mele lipsa era determinată de dirijarea fondurilor financiare spre marile investiţii: Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Platformele petrolifere maritime, Combinatul de la Roşia Poieni sau Turnu Măgurele etc., etc. ..., iar azi aceste fonduri se duc spre superdotata cantină a ministerului. De ce şi pentru cine? Să fie cumva pentru celebrul acar Păun, simbolul ridicolului? Parcă e mai ceva decât pe vremea lui Vidrighin, fost mare şef încurcă-lume al căilor ferate, personaj real, nu fictiv, care, din dorinţa de a-i ajuta pe cei mulţi, făcea lucrurile pe dos când nimeni nu se aştepta!
Dar chiar, de ce şi pentru cine s-a făcut tot ce s-a făcut în ţara asta? Ce au făcut antemonarhiştii au negat monarhiştii. Ce au făcut monarhiştii au contestat comuniştii. Ce au făcut comuniştii, au demolat urmaşii lor, constructorii „democraţiei originale româneşti“. De ce? De ce au trebuit distruse case, biserici, opere de artă, iar mai târziu fabrici, complexe agroindustriale, aşezăminte de cultură şi alte opere de artă? S-au făcut toate acestea în interesul pălmaşilor, robi moderni în ţară străveche? Dar… stop! Semnalul de trecere are culoare roşie şi ordonă oprirea! Prilej de aprofundarea meditaţiei.
- Cine au fost antemonarhiştii?
- Voievozii mai mari sau mai mici, apreciaţi ca atare de istorie.
- Ce au făcut antemonarhiştii?
- Cetăţi de scaun, cetăţi de apărare şi biserici în amintirea victoriilor repurtate.
- Ce alte construcţii s-au mai făcut?
- Conace mai mari sau mai mici pentru boieri şi câte o şcoală domnească pe ici pe colo.
- Pentru pălmaşi, truditorii ogoarelor, ce s-a făcut?
- S-au făcut bordeie în jurul conacelor.
- Ce au făcut monarhiştii?
- Palate regale (Cotroceni, Victoria, Elisabeta etc.), castele (Peleş, Pelişor, Bran ş.a.), case de vânătoare, vile luxoase…
- Pentru cine?
- Pentru casa regală şi mai marii vremii.
- S-a dezvoltat şi industria?
- Da. La Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Timişoara, Arad, Reşiţa, Hunedoara, Călan, Cluj, Oradea, Baia Mare.
- Centre culturale au fost?
- Da. La Bucureşti, Iaşi, Craiova, Cluj, Timişoara.
- Ce au făcut comuniştii?
- Au construit şi ei.
- Ce?
- Mii de blocuri şi chiar oraşe întregi (Oraşul Victoria jud. Braşov, municipiul Zimnicea după cutremurul din 1977), fabrici, uzine, hidrocentrale, şcoli, case de cultură, teatre, cinematografe, stadioane, săli de sport, căi de comunicaţie (metroul, canalul Dunăre-Marea Neagră, transfăgărăşanul, extinderea căilor ferate, dublarea şi electrificarea magistralelor de cale ferată…); mijloace de transport (autobuze, troleibuze, locomotive, vagoane etc.). Au amenajat sisteme de irigaţii pe aproape 4 milioane ha terenuri agricole, au regularizat albii de râuri. Au mai construit diguri împotriva inundaţiilor, peste 12 mii ha sere, mari complexe de creştere a păsărilor şi porcilor. Şi toate acestea au fost plătite cu sudoare şi sânge, în egală măsură, de proletarii clasei muncitoare, de ţăranii iubitori ai gliei străbune, de cărturari şi ostaşi, de la liceeni şi până la venerabilii adulţi cu părul alb, indiferent că au fost sau nu, comunişti ori simpli membri de partid.
- Unde s-a dezvoltat industria?
- În toate zonele geografice.
- S-au extins centrele culturale?
- Da. În toate capitalele de judeţ.
- Au demolat comuniştii biserici?
- Da! Şi am fost martor ocular la demolarea unei biserici în Braşov. Din acoperiş s-a luat ţiglă cu ţiglă. Din pereţi s-a luat piatră cu piatră şi cărămidă cu cărămidă. Tot ce s-a putut conserva s-a conservat, căci era monument istoric.
- Cine a lucrat la demolări?
- O întreprindere de stat, specializată în astfel de lucrări.
- De ce s-a demolat biserica?
- Pentru că era lângă hotelul ARO, care trebuia extins.
- Ce s-a făcut cu materialele rezultate din demolarea bisericii?
- S-au folosit la construirea unei alte biserici într-o zonă importantă a oraşului, unde erau multe blocuri şi nici o biserică.
- De ce s-a făcut altfel în Bucureşti?
- E problema bucureştenilor. Fiecare urbe cu propriile-i interese.
- De ce nu s-au construit biserici în Oraşul Victoria?
- Pentru că mai marele oraşului a fost dezinteresat, sau, altfel spus, a fost mai catolic decât papa, ca să nu spun, cum se spune astăzi, că a fost doar membru de partid…
DEMAGOGIE! Demagogul, persoana care foloseşte cuvinte bombastice în declaraţii mincinoase pentru a-şi crea popularitate, a clocit demagogia, noţiune definită simplu: atitudinea demagogului.
Dar ce face, de fapt, demagogul? Nimic altceva decât dă drumul la gură pe negândite şi, vrând să lovească pe cineva, cu vorbele sale, ajunge în cu totul altă parte, ca cel ce dă cu oiştea în gard. Dar el vorbeşte, vorbeşte pentru că-i place să se audă vorbind, iar când este vorba să facă şi el ceva, atunci găseşte suficiente motive pentru a trece cât mai departe de linia întâia.
Şi cine nu a întâlnit în drumul său astfel de oameni? Oameni serioşi, venerabili chiar, sobri, plini de energie creatoare când minimalizează tot ce văd realizat de alţii cu trudă, dar care nu-şi pun problema că ei nu au fost în stare să facă nici măcar acel lucru pe care-l consideră mărunt.
Oare sunt ei atât de valoroşi încât nu merită să se coboare la nivelul celorlalţi? Sunt ei atât de dotaţi încât nu merită să bage în seamă ce văd făcut de alţii? Sau poate tocmai asta-i deranjează. Că văd, studiază, rumegă, apoi fac logoree (să nu-i spun altfel). Şi atunci aia e prea mică, ailaltă e prea mare; una e prea veche, alta e prea nouă; dar el, el ce face? Nici măcar atât.
Nu meditează, da-şi aduce aminte că cineva a uitat că şi el a fost undeva. Dar de ce acel cineva a uitat acest lucru? Pentru că demagogul a fost undeva unde nu a făcut nimic altceva decât să fie şi el acolo, pentru a se afla în treabă, ori pentru că acel cineva l-a văzut doar stând, nu l-a băgat în seamă şi ca atare a fost normal să uite de prezenţa acelui ins aflat acolo, undeva.
Dar merită să mai vorbim despre demagog? Da! Pentru că altfel am uita de existenţa acestui cuvânt în Dicţionarul limbii române contemporane.

*
Pe drumul de întors acasă ascult din nou glasul şpicheriţei şi-mi aduc aminte că în urmă cu zeci de ani, în gara Alba-Iulia, crainica de la informaţii, trebuind să plece undeva, a lăsat în locul ei pe lucrătorul din staţie, muncitor necalificat şi cu puţină carte. Acesta, om în pragul pensionării, îşi păstra graiul din satul de baştină. Primind comanda impiegatului, a început să anunţe sosirea unui tren: „Atenţiuneee, atenţiuneee! ... Trenul personal...2001 di la Vinţ...tună în gară... Noa ho! că am zmintit! Di la Vinţ îi 2002, că 2001 îi di la Tiuş şi 2002 mere la Bucureşti. Bă că prost îs! …“
Nu, baciule Todor, nu ai fost prost. Ai fost un om necăjit, care în acele momente te-ai gândit la greutăţile prin care treceai. Aveai de plătit impozit pentru casa în care locuiai, aveai de făcut contract pentru a da un porc statului, erai nevoit să duci ouă la prăvălie pentru a putea cumpăra zahăr, ulei şi ce-ţi mai trebuia; pe lângă orele de lucru la gară mai trebuia să munceşti şi la colectiv ca să întreţii şi să recoltezi culturile repartizate; iar eu, la toate acestea, nu aveam cu ce te ajuta, decât să-l rog pe şeful gării să-ţi mai treacă neobservate unele gafe şi să-ţi dea zi liberă pentru sapă sau cules.
Au fost. Au fost şi nu mai sunt! Oameni şi întâmplări de mult apuse. Au mai rămas doar amintirile. Până când?
Taca-taca; tac-tac… !

*
Până când vom mai merge pe drumul haosului meticulos rânduit? Până când vor mai fi oameni cu comportamente
bizare? Şi când se va termina acest „până când?“, unde vom fi? cine vom fi? cum vom fi?...
Sunt lucruri pe care nu le vom şti decât atunci când se împlineşte sorocul rânduielii...
Taca-taca; tac-tac !

*
Mai trece o zi. Îmi dau seama că în zborul ei halucinant am mai prins o primăvară. O privesc şi o admir. O admir pentru puterea ei de a reînvia natura. Este o metamorfoză perfectă natură-om, om-natură. Depinde doar cum o privim. Dar mai avem ochi pentru a privi natura sau ochii noştri au rămas pironiţi numai spre brutalităţile vieţii? Relaţii de tot felul… taca-taca; tac-tac… relaţii interumane anormale,… taca-taca, tac-tac; relaţii om-natură în dauna naturii… taca-taca, tac-tac…
Trăim momente grele pentru că am uitat să ne ajutăm. Considerăm ajutorul, vechea clacă la vecin sau consătean, ca ceva de domeniul trecutului de mult apus, sau ca ceva specific comunismului. De acum tot ce se face se face numai contra cost, şi chiar copiii se întreabă unii pe alţii: „Ce-mi dai ca să-ţi spun?“ Şi, uite aşa, noile rânduieli încep să ne domine. Ne domină invidia, ne domină ura, ne domină nepăsarea, ne domină lăcomia şi toate celelalte netrebnice rele. De ce şi până când?… Taca-taca, tac-tac…

*
De ce? Până când? alături de: Cine? sunt poate cele mai simple întrebări pe care le poate pune cineva. Dar cât de mistuitoare sunt, mai ales când acel „cineva“ vrea să te distrugă cu ele. Ştiu ce înseamnă asta pentru că am fost pus în situaţia să răspund unui director al căilor ferate la aproape treizeci de întrebări seci: „de ce?“. Aceste dece-uri mă plesneau după fiecare afirmaţie şi mi-au fost adresate într-o şedinţă operativă, pe linie profesională. Deci nu am putut să minimalizez răspunsurile, chiar dacă eram secretar de partid. Probabil a fost un test, sau un simplu joc de perspicacitate. Invariabilul „de ce?“ mi-a fost adresat şi atunci când am afirmat că nu ştiu. A trebuit să argumentez de ce nu ştiam. Bineînţeles că din aceasta au rezultat şi alte „de ce?“-uri, dar a fost singura dată când a procedat aşa cu mine. Alţii au avut parte de mai multe şedinţe cu „de ce?“ şi chiar mai mult.
Până la urmă şi de ce?-urile s-au sfârşit pentru toţi şi au luat drumul uitării. De ce? Căci totuşi, nu trebuie să uităm amintirile…
Taca-taca… tac… tac… crrrţ !


Liviu Bimbea, Alba-Iulia 2005

joi, 28 ianuarie 2010

LUNCA MUREŞULUI IARNA


Ampoiul


Ţărmurea Mureşului

Mureşul


LA DRUM SPRE OARDA


Tăuşorul (cândva "lacul fără fund")


Fostul DN 1 (sub pasarelă)


marți, 26 ianuarie 2010

Pasarela peste calea ferată spre Partoş


Ieşirea din Partoş


Capul podului spre Partoş


Pe pod


Podul şi apeductul peste Mureş


Intrarea în Oarda de Jos de la Bălgrad


Intersecţia drumului Oarda de Jos - Oarda de Sus

atunci intersecţia era neamenajată şi drumurile doar pietruite

Balastiera


Aici m-a "borbandat aeroplanu"


luni, 25 ianuarie 2010

După cum se poate vedea, Limba



                  Din direcţia Ciugud, ieşirea spre Oarda, cu ramificaţie spre deal

În capul satului din Ciugud


Puntea suspendată peste Mureş


A FOST ŞI NU MAI ESTE

imagine luată de pe internet
A fost un copil pe cât de cuminte, pe atât de năstruşnic. Făcea fel şi fel de năzbâtii ferm convins că face bine ce face. Era vorbăreţ copilul, pentru ca adolescentul să devină taciturn. Despre toate aceste am scris în forumul Atractv, spoi în Popasul Prisma Condor, în Reţeaua literară şi acum aici, în blogul pe care l-am făcut la început din joacă şi l-am finalizat cu mult interes. De ce? Poate din vanitate, poate din dorinţa de a-mi trece timpul în mod plăcut, poate pentru a nu-mi pierdea îndemânarea de a gândi, poate din te miri ce alt motiv.Cert este că-mi place. Îmi place să povestesc şi neavând cu cine povesti scriu. Dar scriu doar amintiri, fapte trăite de mine, pe care nu vreau să le duc cu mine.

Aşa că, spor la citit trecătorule. Dacă vrei că comentăm, pofteşte la Popasul PTISMA CONDOR.. Cum ajungi acolo? Nimic mai simplu. Dai clic pe linkul de sub antet.

SUCCINTĂ AUTOBIOGRAFIE

Oarecarele eu sunt ficioru lu popa Pătru, după unii, Petrea, după alţii, Petru-Vasile, după acte şi al preotesii Măriţî (Maria), care, prin voia lui Dumnezeu, la 30 octombrie 1943, am apărut şi eu, un ghemotoc, la Alba-Iulia, pe strada Olteniei, nu departe de „săpunaru“, adică de fabrica de săpun, proprietatea lui Brekner, şi de ştrec, că atunci aşe era, venei direct acasă, fără să treci pe la ”şpitai”.
O fost la cumpăna profundelor schimbări istorice în viaţa omenirii, schimbări pe care nimeni nu le bănuia în acel timp din anotimp, dar care au dus la formarea sistemelor sociale: capitalist şi socialist, care peste ani s-or văzut cum or fost.
Am fost primul cochil al tinerei familii Bimbea. La doi ani după mine a apărut sora mea, botezată Cornelia-Livia, care a venit mai târziu, dar a plecat mai devreme, în 1992, lăsând în urma ei pe fiică-sa Cornelia, puiuţul de care m-am ocupat încă înainte de a se naşte. Dar Livia nu a fost prima plecată din nucleul lu popa Pătru şi preoteasa Măriţî, deoarece în 1950 plecase tata, pentru ca în 2004 să vină rândul mamei.
Deci, cum se spune în popor, am fost cochil până la bătrâneţe. Şi ce bine era când aveam cui spune mamă, căci de tată nu prea am avut parte. El a murit când eram prea mic.
Dar cât am fost mic, în jurul meu au fost mulţi. La început părinţi, bunici, unchi, mătuşi, apoi au apărut verii şi verişoarele, pentru ca mai târziu să apară şi dascălii, colegii, colegele, prietenii, dar ultimii au fost cei în sens clasic, nu în sens modern, când mintea fuge la câte şi mai câte.
În vremea tinereţii mele prieteniile erau cu totul altceva decât cele de acum. Prietenii se întâlneau şi puneau la cale fel de fel de năzbâtii, mai mult sau mai puţin gustate de „victime“. Şi victimele nu erau numai copii de seama noastră, căci nu-i ocoleam nici pe adulţi, chiar dacă erau dascăli.
Dar revenind la problemele familiale, trebuie să spun că din familia tatii am cunoscut doar pe bunici: moşu Niculae şi buna Lucreţă, pe unchiu Viorel, fratele mai mic, mătuşa Maia, sora tatei şi mătuşa Felicia, soţia lui Viorel. Pe lângă aceştia tata a avut doi fraţi: Nicolae şi Sâvu, stabiliţi la Cluj, din care cauză îi vedeam foarte rar şi pot spune că nu i-am cunoscut. Am mai cunoscut şi doi fraţi de-ai moşului Niculae: pe unchiu Ilie, orb din cauza unui accident, parcă era vorba de explozia unei grenade, şi unchiu Ion, mare pescar şi ca orice pescar, mare povestitor.
În schimb, din partea mamei am cunoscut bunicii: moşu Lae şi buna Iova, doi străbunici: moşu Pătru, tata moşului Lae şi moşu Sandu, tata bunii Iova, unchii Pătru şi Lae (fraţii mamei), mătuşa Neta (sora mamei), unchii Ghiuri şi Ion (Vălu-
toi, cum i se spunea), fraţii moşului Lae şi pe mătuşa Neta (Brănoaie sau dăscăliţa), sora moşului Lae. Aceştia şi copiii lor au fost cei pe care i-am cunoscut mai bine din partea mamei mele, căci şi aici nu am cunoscut pe toţi verii şi verişoarele mamei din partea bunicii.
Dar azi mai suntem puţini din cei mulţi de atunci. Suntem puţini şi parcă înstrăinaţi. De ce?

AMINTIRI DESPRE CIUGUD, LEAGĂNUL COPILĂRIEI MELE

Cele mai multe şi mai frumoase amintiri le am de la Ciugud, sat situat pe malul stâng al Mureşului, pentru care voi folosi denumirea locală de Murăş. Din acest sat s-a tras mama, Măriţî, cum îi spuneau toţi ai casei şi sătenii. În acest sat mi-am petrecut anii copilăriei şi adolescenţei. Aici au trăit moşii şi strămoşii mei şi ai mamei. Aici i-am cunoscut pe moşu Pătru lu Zăhiu, tata tatălui mamei mele şi pe moşu Sandu, tata mamei mamei mele.
Cel mai bine mi-l amintesc pe moşu Pătru, care avea casa lângă cea a moşului Lae, tata mamei. Când a murit moşu Pătru eu aveam în jur de zece ani şi de aceea îl ştiu mai bine. Era un bărbat de înălţime potrivită şi purta o mustaţă mare, răsucită la capete. Părul şi mustaţa îi erau albe din cauza anilor pe care-i ducea. Avea un chip blajin şi plăcut, dar care dădea de înţeles că în tinereţe a fost un om hotărât şi aspru.
Pe moşu Sandu mi-l amintesc mai puţin. A fost şi el un bătrân cu părul şi mustaţa albe, dar mai scund, iar părul şi-l purta mai lung, retezat la spate.
În rest, toate amintirile mele se leagă de satul deceniului cinci al veacului douăzeci şi anii ce i-au urmat. Era un sat liniştit, cu oameni harnici. Spre răsărit se învecinează cu Şeuşa, iar în partea opusă cu Limba. Între Ciugud şi Şeuşa era o pă-şune întinsă numită Tău, depărtarea dintre cele două sate fiind
cam de trei kilometri. Satele Ciugud şi Limba sunt foarte aproape unul de altul. Doar o vale seacă vara, pe timp uscat, le desparte, sau mai bine spus, valea era mai mult seacă în timpul copilăriei mele. Acum nu mai ştiu cum arată. Ştiu doar că este pod peste ea. Atunci valea era puţin adâncă şi fără pod.
Pe partea sud-estică satul este străjuit de un deal, iar pe partea opusă, latura nord-vestică, se află Lunca Murăşului.
Perimetrul satului se împarte în mai multe zone cu denumiri proprii pentru identificare. Centrul satului este numit Capu Satului, de aici la Murăş sunt Prosiile, din Capu Satului la Tău este partea numită Sat. Pe deal sunt loturile: Fântâna Saptii, Delniţa Nică, Delniţa Mare, Deasupra, Zăpodea, Sub Pădure, La Şeuşa, În ghii; iar la şes sunt: Balta, După Grădini, Prosii, Prund, Lunca, pentru a numi doar pe cele care mi le mai amintesc după nume.
La poalele dealului, pe coastă, în spatele grădinilor, era o întinsă plantaţie de vie.
La şes şi pe deal se cultivau cereale, floarea soarelui, plante furajere, cânepă pentru fuior şi uneori tăbac. Vecinii îşi separau locurile cultivate cu porumb cu un rând de cânepă pentru împletit sau un rând de floarea soarelui. Dar azi, cine mai îndrăzneşte să cultive cânepa? Pe malul Murăşului, în Prund, se mai cultivau legume.
Ca aşezare satul se află pe drumul ce se ramifică din Drumul Ţării (E15A, DN1) în dreptul satului Oarda de Jos, azi cartier al municipiului Alba-Iulia, drum care face legătura între toate aşezările situate pe malul stâng al Mureşului.
Imediat ce se intră în Ciugud, de la Limba spre Şeuşa, se ramifică uliţa care duce la Murăş şi face partea satului numită Prosii. Aici, în Capu Satului, erau şi au rămas: biserica, şcoala şi un grup de case, iar mai târziu s-a construit bolta cu bodega şi un monument al eroilor căzuţi în războaie.
Cum se merge spre Murăş, prima casă pe dreapta a fost a strămoşului Pătru, lângă ea, spre Şeuşa, a moşului Lae, iar mai departe sunt ogoarele mărginite de drumul care le separă de grădinile sătenilor, drum numit Calea de După grădini.
Aici am copilărit şi mi-am petrecut toate vacanţele de vară până am ajuns la liceu.
Casele din Ciugud sunt construite de o parte şi de alta a uliţelor pe un singur rând şi au grădini lungi. Câteva case se află pe marginea văii, la poalele dealului, împreună cu o biserică mai mică, numită „Besereca Nică“, ridicată pe locul unde a fost biserica greco-catolică din lemn şi este mai veche în com-paraţie cu cealaltă biserică mai mare, căreia i se şi spune „Besereca Nouă“.
Parcă ar fi azi vremea în care mergeam cu toţii la muncile câmpului. Revăd drumul pe care-l făceam în diferite locuri unde avea moşu pământ. Cel mai depărtat era La Şeuşa. Ca să ajungem acolo ne trebuia mult timp. După ce ieşeam din curte treceam peste ţălina din faţa porţii, o porţiune de teren pe care creştea troscoţel. Treceam prin Capu Satului, pe lângă Besereca Nouă, coboram o mică pantă, mergeam puţin pe un loc drept, apoi începeam să urcăm dealu trecând pe lângă Besereca Nică şi mai apoi pe lângă covăcia lu Ianoş. Ca la o zvârlitură de chiatră de la covăcie părăseam drumu mare şi o luam spre stânga, pe o potecă ce ducea la Fântâna Saptii, o fântână cu oale din ţâment (ciment) situată în nijlocul unei mici pajişti. În acest colţ de rai creşteau tot felul de plante plăcut nirosâtoare.
După ce trecem de Fântâna Saptii, dam de un drum de hotar pe care o luam la stânga şi merem pe lângă Delniţă până ajungem la tarlaua „Deasupra“, unde o luam la dreapta pe un alt drum de hotar. Pe acest drum merem până la Zăpode, un izvor cu apă rece şi bună, unde trăiau nişte broaşte mari, pe care nici nu le băgam în samă când beam apa. Şi apă beam de aici ori de câte ori ajungem la izvor, că mi se păre mai bună decât apa din dimijeană, sau poate chiar era măi bună.
Di la Zăpode drumul de hotar se transforma în potec şi trece pi la capu locului de Sub Pădure. Pe acest potec să mere până aproape de vârfu dealului, unde avé moşu locu numit: „La Şeuşa“, că acel loc o fost cândva a şeuşenilor.
Moşu mergea în frunte, după el unchiu Lae, apoi urmau mama şi buna, iar la urmă, noi ţăngălăii, Liviu şi Livia, care mai mult fugeam într-o parte ori alta hârjonindu-ne.
Fiecare îşi ducé uneltele cu care se lucra, iar mama şi buna duceu şi mâncarea. Eu eram cel care ducé dimijeana cu apă, iar Livia, fiind rusunoiu, adică cel mai mic om din respectiva ceată, nu ducé ninic odată
Să merè în tăcere, fiecare cu gândul lui. Mai rar vorbeau mama şi buna despre treburile casei.
Când eram mai mici, eu şi Livia rămâneam acasă pentru a griji casa, curtea şi grădina, a da mâncare şi apă la pui, găini şi porci. De dimineaţa până sara stam mai mult prin curte. Îmi găseam fel şi fel de ocupaţii. Deseori urmăream jocul puişorilor de găină, mici ghemotoace de puf. Uneori stam ore întregi şi urmăream zborul rândunelelor şi cum îşi hrăneau puişorii. La moşu în grajd erau câte două, trei cuiburi de rândunele. Uneori prindeam şi eu muşte şi le băgam în ciocul larg deschis al puilor de rândunică. Atunci rândunelele mature stăteau pe uşa grajdului şi se uitau îngrijorate la mine, iar după ce plecam eu, intrau ele în mare grabă să vadă dacă totul este în bună regulă şi nu de puţine ori mă acceptau în prejma lor, destul de aproape de ele. Erau zile când rândunelele se jucau cu mâţele. Zburau peste capul pisicii şi aceasta voia să le prindă. Uneori reuşea, când probabil rândunica era prea bătrână sau bolnavă, dar de cele mai multe ori nu, iar când erau mai multe rândunele, băteau mâţa. Zburau deasupra ei şi îi dădeau cu ciocul în cap până când mâţa fugea şi se ascundea.
Drumu până la locurile moşului era uneori lung şi obositor. Eu îl făceam doar în timpul vacanţelor de vară şi atunci mă desfătam cu priveliştile ce-şi schimbau haina de la o zi la alta. Apăreau şi dispăreau flori. Plantele îşi schimbau aspectul prin creştere. Verdele îşi schimba nuanţele, iar miresmele se împrospătau în urma coaselor. Peste tot mişunau fel de fel de gâze şi păsări pe care le admiram în treacăt, iar câteodată chiar mă opream să le văd mai bine. Urmăream neobosita goană a norilor pe cer şi-mi făcea o mare plăcere să ascult cântecul ciocârliei. Mă uitam deseori la zborul planat al berzelor tacticoase şi al ulilor ageri. Mă relaxau vrăbiuţele zglobii şi gureşe foc. La fel şi rândunelele. Când eram mai mic mă speriau greerii, cărora le spuneam „măgărici“.
Toate acestea le făceam din plăcerea de a fi în natură, liber să-mi las imaginaţia s-o ia razna. Pentru mine era frumos drumul, nu şi lucrul, dar pe ceilalţi nu-i mai interesau şi fascinau frumuseţile naturii. Ei erau mereu preocupaţi numai de frumuseţile recoltelor. De acolo trăiau şi nu o duceau uşor. Pentru ei, timp frumos însemna timpul bun de lucru. Doar Duminica şi la Paşti nu făceau prea multe lucruri, dar şi în acele zile animalele trebuiau hrănite.
Lungului drum la lucrul câmpului, mama îi mai adăuga şi drumul până la Bărăbanţ, apoi la Alba-Iulia, unde locuiam, drum pe care-l făcea tot pe jos. Şi asta pentru că în anul 1950 a murit tata.
Atunci, la începutul lunii iulie, într-o zi călduroasă, în care nu prea aveam chef de nimic şi nu-mi aflam starea, am preferat să fiu mai mult singur. Acasă eram doar cu buna Iovă şi credeam că mama, cu moşu Lae şi cu unchiu Lae sunt la lucru pe câmp, pentru că atunci când era de lucru plecau devreme, chiar înainte de răsăritul soarelui, şi se întorceau seara târziu.
Spre seară au început să tragă clopotele la amândouă bisericile din sat şi cum nu era sărbătoare am întrebat pe buna: „cine o murit?“ la care ea mi-a răspuns: „cui i s-or gătat zâlele“. N-am mai spus nimic, dar ceva m-a răscolit, căci până atunci nu s-au tras clopotele odată la amândouă bisericile şi, mai mult, în liniştea serii se auzeau şi clopotele din oraş. Tata nu mai era cu noi de multă vreme şi nu ştiam unde este. Când întrebam de el mi se spunea că „îi la treaba lui“. După un timp am mai întrebat pe buna dacă a murit tata, la care ea mi-a răspus să-mi văd de treabă. Am tăcut din nou şi m-am retras, dar mai târziu am auzit-o şuşotindu-se cu o femeie din sat, ferindu-se de mine. Atunci i-am spus: „de ce nu-mi zâci şi mie că o murit tata, crezi că plâng?“ şi am plecat undeva prin curte spre grădină.
Nu ştiu când s-au întors acasă mama, moşu şi unchiu Lae, nu mai ştiu nici ce a fost în ziua următoare, ştiu doar că mama şi ceilalţi erau tot timpul plecaţi şi mi se spunea că sunt la lucru.
Cred că după două zile, m-a luat mama şi mi-a spus să mă pregătesc că mergem în oraş la buna Lucreţă şi la moşu Niculae să vedem ce mai fac şi ei. Erau părinţii tatei. N-am spus nimic şi m-am spălat. Mi s-au dat haine curate, „de dumineca“, şi am plecat cu mama spre oraş. Se mergea pe jos, trecând Murăşul cu brudina sau cu cinul. Pe malul drept al Mureşului se ramificau două drumuri: unul spre stânga pe care se mergea direct la gară şi se chema Peste Rât sau Pişte Rât, cum îi mai spuneau unii. Celălalt o lua spre dreapta, şi pe el se mergea la „chiaţ“, spre centrul oraşului.
Drumul Peste Rât era mai mult o potecă, pentru că rar se mergea cu carele pe el, iar drumul spre centrul oraşului era un drum pietruit şi bine întreţinut, cu şanţuri de scurgere a apelor pe amândouă laturile şi potecă pentru oameni.
Noi am mers Peste Rât, că era drumul mai scurt şi mama voia să ajungem mai repede. Mergeam amândoi în tăcere şi când am ajuns aproape de „drumu de hier“, mama a spus: „vreu să-ţ zâc ceva“. „Ce?“, am întrebat-o eu scurt. Atunci mi-a spus: „Să ştii că o murit tată-to“. I-am răspuns sec: „Ştiu.“ Atunci ea m-a întrebat: „De unde ştii?“ I-am răspuns: „Am bănuit“, apoi am tăcut amândoi.
A urmat apoi ceremonia înmormântării. Nu ştiu prea multe despre aceasta. Îmi amintesc doar că ajunşi la casa bunicilor din oraş, am fost pupat de neamurile apropiate şi dus în casă să-l văd pe tata. Cred că nu m-am uitat spre el, ci am ţinut capul aplecat spre podea pentru că nu mi-l amintesc cum era în sicriu. Îmi mai amintesc doar că după un timp am ieşit în curte şi am stat mai mult în curtea spre grădină, unde eram singur. Apoi îmi mai amintesc că el fiind preot, la înmormântare au fost foarte mulţi preoţi îmbrăcaţi în veşminte şi foarte multă lume. Mai ştiu că nu am plâns decât atunci când am auzit că se bat cuiele în capacul sicriului.
Toate acestea s-au petrecut când tata avea treizeci şi trei de ani, mama avea douăzeci şi şapte de ani, eu mai aveam câteva luni până să împlinesc şapte ani, iar Livia nu împlinise cinci ani.
Şi cât i-a fost de greu mamei să crească singură doi copii. Alerga zi de zi de la Bărăbanţ la Ciugud, apoi de la Alba-Iulia la Ciugud. De dimineaţa până seara lucra în Ciugud, apoi, noaptea, la noi acasă, pregătea mâncarea pentru a doua zi. Dar trecând peste aceste greutăţi, lucra cu plăcere. Avea un scop. Un scop nobil, la care ţinea mai mult decât la orice. Să-şi ţină copiii în rând cu lumea bună, nu cu cei răi, şi Dumnezeu a ajutat-o şi i-a dat puterea necesară să reziste.
De aceea într-o zi de duminică din vara premergătoare stingerii sale din viaţă, când eram la soare pe malul Murăşului, privind spre cer la un grup de nori, nu întâmplător mi-a spus cu durere în glas că de copil n-a putut să se bucure de mirosul florilor de câmp şi nici să se uite cum fug norii pe cer. A fost... un moment trist, într-o frumoasă zi de vară. A fost, un strop de cerneală scăpat pe un scris caligrafic de mare ţinută.


DOR DE MINE ÎNSUMI

Dorul este sentimentul care, uneori, ne sâcâie mai mult decât trebuie. Neavând ce-i face, îl acceptăm.
Mie începe să-mi fie tot mai mult dor de mama, de tata – pe care l-am cunoscut aşa de puţin, de sora mea Livia – căreia atunci când s-a născut i-am spus... sora mea „Liviu“ şi contrar altor dorinţe a rănas Livia. Dar la fel de dor îmi este de moşu’ Lae, tatăl mamei; de buna Iova, mama mamei; de moşu’ Niculae, tatăl tatei; de buna Lucreţia, mama tatei, de unchi, de mătuşi, de veri şi verişoare, de prieteni, de dascăli, de colegi, de vecini şi de toţi cei pe care i-am cunoscut sau am trecut doar pe lângă ei cândva şi de ceva vreme nu-i mai întâlnesc.
Dar cel mai tare mi se face dor de mine însumi, ghemotocul care, la nici doi ani jumate, m-am încumetat să fac un drum pe jos, de la Ciugud la Oarda, pentru a o căuta pe Netuţa, sora mamei şi pe „cumnatu’ Todorel“, bărbatul acelei mătuşi. A fost prima mea „mare aventură“ dacă se ţine seama de anii ce-i aveam şi nu a fost o aventură eşuată, ci una reuşită.
Pentru că tot am adus vorba, să povestesc cele petrecute atunci. Dar pentru legarea ideilor de firul amintirilor voi face un salt spectaculos în timp, să mă localizez în perioada de început a vieţii mele, pe vremea când tata era popă la Cetea, iar pentru a nu rămâne cineva surprins de ce spun popă şi nu preot, fac precizarea că ai mei bunici îi spuneau tatei: popa Pătru sau popa Petrea, care după cum erau obişnuiţi. Deci şi pentru unii şi pentru alţii era „popa“. Şi cum tatăl meu a slujit mai mult la sat, oamenii acelor timpuri şi locuri nu spuneu popii preot. Deci, respect tradiţia.
Revenind la ideea începută îmi amintesc de o „plimbare“ făcută cu tata la un cetean, în plină iarnă.
Revăd şi acum satul acoperit cu mantia albă. Case modeste, înşirate de-a lungul unei ape. Imediat în spatele caselor începea povârnişul unui deal.
Având tata de mers la acel sătean, m-a luat şi pe mine, mogâldeaţa. Să ajungem la locul cu pricina, trebuia să trecem peste acea vale, al cărui nume nu-l mai ştiu, dar o să-i spun Valea Cetei, şi poate chiar aşa se numeşte. Locul de trecere peste vale era improvizat. Un trunchi de pom aruncat peste albie, ce purta numele de „punte”. Că a fost sau nu cioplit acel trunchi, nu are importanţă. Important era că mie mi-a fost frică să merg pe el şi după câţiva paşi am sărit în vale. Distanţa de la punte la apă nu era aşa de mare, dar totuşi era. Apa nu era adâncă, dar suficientă să mi se ude hainele. Cum drumul până acasă era mai lung decât cel până unde trebuia să ajungem, am mers să-şi rezolve tata treburile. Dar din cauza frigului hainele au îngheţat pe mine, aşa că ajunşi la oamenii unde avea tata treabă, toţi s-au ocupat de mine mai întâi, apoi de celelalte. Am fost dezbrăcat, frecat bine cu un chindeu de cânepă şi învăluit într-un ţol de lână, apoi am fost pus la căldură pe cuptorul sobei împreună cu ale mele haine înşirate la uscat şi o mâţă.
În acel sat s-a născut şi sora mea, pentru că atunci nu era moda naşterii la maternitate, ci fiecare femeie năştea pe la casa ei, după cum am mai spus. Când s-a născut sora mea, mama era în #casa dinainte”, eu şi tata „în casa dinapoi” unde stam tot timpul, fiind practic bucătăria. După ce au spălat-o m-au dus şi pe mine în camera alăturată să-mi văd sora. În zarva ce era acolo m-am trezit şi eu mormăind: „asta îi Liviu?“ Pe atunci aveam doi ani şi o lună.
După o vreme, în toiul iernii, tata era plecat, iar mama s-a dus cu ceva treburi prin vecini şi m-a lăsat s-o legăn pe Livia, care dormea. Tot hâţâind eu leagănul, lângă sobă să ne fie cald, cred c-am adormit. Livia s-a trezit şi a început să plângă. Eu m-am speriat şi am început s-o leagăn mai tare. La un moment dat, fata învelită-n haine şi cu tot aşternutul ce-l avea a alunecat sub sobă. Soba era o construcţie din cărămidă care avea o nişă pentru lemne, gol acoperit de mama cu o perdea, ornament numai bun pentru a ascunde pe cel ajuns după ea. Când şi cum s-a dus sub sobă prunca lăsată în grija pruncului... nu ştiu. Destul că atunci când mi-am dat seama că leagănul este gol m-am speriat şi am plecat în căutarea mamei, îmbrăcat cum eram: în cămaşa de noapte, o rochiuţă, cum se purta pe vremea aceea şi desculţ. Să nu-mi fie frig, mi-am pus pe cap ce am găsit: o pereche de izmănuţe.
Spre norocul meu, am găsit pe mama destul de repede. Spunându-i că „o fujit sora mea Liviu“ s-a îngrijorat şi mă tot întreba unde am ascuns-o. Eu îi repetam că nu am ascuns-o nicăieri, dar ea „o fujit“. Când într-un târziu fata începu să scâncească sub sobă, eu am început să ţopăi prin casă, bucuros că „o vint înapoi sora mea Liviu“.
Primăvara devreme, am ajuns la Ciugud.Tata încă nu se întorsese acasă. În martie au fost alegerile. Ciugudenii, neavând secţie de votare, votau la Oarda. Aşa am ajuns pentru prima dată la Netuţa. Ba mergând în car, învăluit în ţol, ba mergând pe jos să mă încălzesc. În luna următoare, pe când toţi ai casei erau la sapă în grădină, eu m-am săturat să mai stau singur în curte şi am ieşit în drum. Dar şi uliţa era pustie. Atunci am luat-o, lipa-lipa, spre Limba. Nu era nimeni nici pe acolo şi pâş-pâş mi-am continuat drumu’. După ce am ieşit din sat şi m-am trezit în câmp mi-am luat inima-n dinţi să merg la Netuţa. Când, târâş-grăbiş, m-am trezit pe la mijlocul drumului între Limba şi Oarda, numai ce aud un huruit puternic. M-am oprit şi m-am uitat speriat. Nu ştiam ce se aude şi în ce parte s-o apuc. Privind buimac în toate părţile, numai ce am dat cu ochii de un avion ce se îndrepta spre mine. Atunci m-a apucat groaza. Din poveştile celor mari am învăţat că trebuie să mă ascund la vederea „aeroplanelor“. Dar unde să mă ascund? Pe câmp nu răsăriseră nici buruienile, iar de pomi şi tufe nici vorbă. Soluţia a fost una singură: să mă arunc pe burtă într-o holdă deabia răsărită şi rară. Vedeam „aeroplanul“ cum se-nvârtea-n jurul meu ridicându-se şi coborând. Credeam că mă caută pe mine şi am început să plâng strigând: mă „borbandează aeroplanu’...“ După un timp avionul şi-a văzut de drumul lui, dar eu continuam să plâng şi să strig. Până la urmă m-a văzut un om care lucra pe câmp. Venind la mine m-a întrebat ce am păţit. După ce printre suspine şi sughiţuri i-am spus că mă „borbandează aeroplanu“ acel om m-a îmbunat zicând: „Lasă-l că s-o dus în treaba lui. Da tu a cui eşti şi unde meri?“ I-am spus omului tot printre sughiţuri că-s „a lu moşu Lae şi mă duc la Netuţa“. La aşa răspuns acel om a căutat să mai afle câte ceva şi m-a întrebat dacă ştiu unde stă Netuţa. Am dat din cap în semn afirmativ zicâd: „Netuţa stă acolo“, şi am întins mânuţa spre Oarda. Atunci mi-a spus: „Măi stăi o ţâră că şi io mă duc tăt acolo şi te duc cu caru“, apoi şi-a văzut de lucru.
Aşteptând să-şi termine omu’ treaba, stam ca pe spini, dar de frica avionului am rămas cu el.
Până la urmă am plecat şi ajunşi la drumul ce duce la Oarda de Sus, omul binevoitor a oprit carul şi m-a întrebat dacă ştiu în ce parte să merg, pentru că el se duce pe drum în sus. I-am răspuns că „mă duc pe drum înăinte la casa cu frăgaru mare că acolo stă Netuţa“. M-a lăsat jos din car şi ne-am despărţit pentru totdeauna. Poate ne-am mai întâlnit şi altă dată, dar nu ne-am mai cunoscut. Uitarea s-a aşternut peste noi.
După multă vreme am aflat că de fapt acel om era un văr al unchiului Todor, iar avionul nu căuta să mă „borbandeze“ pe mine, ci pilotul era originar din Limba şi când i se ivea prilejul făcea un ocol pentru a-şi saluta părinţii. Dumnezeu a vrut şi am cunoscut pe acel „monstru“, pilotul „aeroplanului“. Când i-am povestit cele întâmplate, a râs cu mare poftă.
Dar aventura mea la Oarda nu se terminase aici. Ajuns la poarta mătuşii am găsit uşa încuiată. Am strigat eu ce am strigat şi în cele din urmă, văzând că nu sunt băgat în seamă şi nu-mi răspunde nimeni, m-am hotărât să intru în curte pe sub poartă. Zis şi făcut. M-am pus pe burtă într-un mic şenţuleţ pentru scurgerea apei de ploaie şi am reuşit să-mi strecor capul în curte. Restul corpului nici vorbă să mai urmeze capul, pentru că nu întotdeauna capul şi trage după el ceea ce face. Dar ce se petrecuse era şi mai şi. Nu mai puteam scoate capul de sub poartă. Rămăsesem zătonit şi priponit. Neştiind ce să fac altceva, am început să plâng. O vecină de-a mătuşii auzindu-mă, s-a dus la ei, în grădină, şi le-a spus: „un cochil plânje la voi la poartă şi vă strâgă“. Erau la sapă şi nu mă auzeau. Dar totuşi, ce noroc pe capul meu că erau în grădină şi nu în altă parte. Iar când au venit şi m-au văzut stând cu capul în curte şi picioarele în drum, bălăngănindu-le, au înlemnit. Nu ştiau ce să mai zică. Au reuşit cu chin cu vai de m-au scos de sub poartă, şi când m-au văzut cum arătam i-a bufnit râsul. Din cap până-n picioare eram plin de colb. Pe faţă aveam dâre de lacrimi, şterse cu dosul palmei, prelinse peste colb. Doar ochişorii şi dinţii îmi mai erau albi. În rest, arătam ca un miţiclon scăpat din ţircus. Eram de nerecunoscut.
Cum am şezut în car, pe pantalonaşi eram plin de balegă şi cum mă târâsem cam mult, se mai şi rupseră hăinuţele pe mine. Din cauza mersului pe jos, ghetuţelor li s-a desprins talpa şi ciorăpeii s-au găurit de-mi lăsau degetele picioruşelor să zburde-n voie. Ce mai. Eram de tătă comédia.
Musafir pe nepusă masă, am fost totuşi bineprimit. Netuţa m-a spălat şi mi-a cârpit hainele. Cumnatu’ Todorel, mi-a cusut păpucii cu drot, că altă soluţie nu mai avea. Dar mie toate mi se păreau la locul lor. Eram mândru că am ajuns singur la Netuţa în Oarda.
Acum, când sunt în pragul bătrâneţii, mi se face dor de toate acestea. Mi se face dor de timpul petrecut în aerul curat al satului unde am trăit acele clipe fericite, care uneori mi se păreau cele mai urâte pentru că nu eram lăsat să fac toate ştrengăriile ce voiam şi trebuia să ascult de cei mari. Mi se mai face dor de şcolarul timid care n-a prea ştiut să se descurce, dar care a reuşit să facă destul de multă şcoală fără a se prea omorî cu învăţatul. Apoi îmi mai este dor de adolescentul nu prea îndrăzneţ care a trăit mai mult retras în singurătatea lui, pentru ca apoi tânărul intrat în câmpul muncii să se trezească pus în fel şi fel de situaţii cărora le-a făcut faţă cu succes; după cum dor îmi este şi de îndrăzneţul care le-a urmat celor dintâi şi care nu de puţine ori teoretic şi-a depăşit competenţele, dar practic nu a ratat nimic din ce a făcut profesional, căci în viaţa particulară a ratat destule.
Toate acestea mă împing în marea dilemă a necunoscutului. De ce a fost aşa şi nu altfel? Oare programul meu de „robot perfect” a fost realizat benevol sau punctual obligatoriu?

1. Începutul plimbării "PE DRUMUL COPILĂRIEI"


1. drumul spre Mureş, vedere spre oraş


2. plopul solitar


3. fratele plopului


4. teren părăsit


5. drum de câmp


6. cucurz ţi buruieni


7. prundiş în Mureş


8. soarele în Mureş


9. confluienţa Ampoi - Mureş