Hai !

Hai !
Hai cu mine, că te duc eu !

duminică, 28 februarie 2010

Poghiaz în tril de ciocârlie

 

Natura mă cheamă la plimbare. Mă ia de braţ şi mă poartă agale. Merg pe drumul arhicunoscut…
Mă uit mai bine, şi-mi văd urma paşilor de anul trecut. Merg şi ascult. O ciocârlie îmi cântă melodia veche. Pitpalacul sacadat, al prepeliţei of, îi ţine tactul. Sunt însoţitorii mei de când mă ştiu. Pe drum întâlnesc gâze o droaie şi harnice furnici în muşuroaie. Merg, şi continui să ascult. Un fâşâit scurt, străbate din iarbă. O mică şopârlă, ieşită la soare, s-a speriat. Mă opresc şi privesc. Şopârla a dispărut.
Pornesc din nou la drum cu pas domol şi vântul adie hârjonindu-se cu firele de iarbă. Pe un fir de buruiană uscată, saltă o codobatură. Privesc la jucăuşa pasăre, dar ea se sperie şi fuge. Nu prea departe. Ajung din nou la ea şi face un alt salt. Se joacă de-a prinselea.
O las să se joace şi-mi văd mai departe de drum. Ajung pe malul apei curgătoare, botezată Mureş. Apă multimilenară, cu lunecare lină şi domoală. Privesc la luciul ei şi ascult un cor divin. Cinteze, mierle, cristei, sticleţi, privighetori şi câte alte felurite glasuri se-mpletesc în triluri suprapuse. Fără să se-ncurce, fiecare-şi vede de propriul repertoriu. Nimeni nu mimează, nimeni nu gafează. Fără dirijor, o pupăză intră în cor, iar cronometrorul cuc, anunţă timpul cum se scurge.
Nimeni nu deranjează pe nimeni. Dar, o cioară, totuşi dă alarma: Crrraaa! Crrraaa! Intrrrusu-i aproape! Crrra!!!
Şi … surpriză! Nimeni nu se sinchiseşte. Concertul, nu conteneşte. Ba, mai mult. Chiar se înteţeşte.
Când, deodată, zarvă mare! Un grup de prichindei, au de împărţit idei! Nici unul nu se lasă, căci fiecare ţine morţiş la opiniile sale – bune, rele, cum or fi. Toţi vorbesc deodată! Cine să-i asculte? Coru-şi vede de-ale lui, nici nu-i bagă-n seamă. Doar un cocoş băţos îi dojeneşte cu un… cotcodac de găină, iar corul se măreşte. Un stol de vrăbiuţe, ciripind voios, un grup de brotăcei şi greeri câţi vrei. Coruri reunite, armonios întregite cu şoapte de frunze dezmierdate de-o tandră suflare.
Stau şi ascult o bună bucată de vreme, apoi din nou pornesc la drum întins spre necuprins.
Întâlnesc un bărzăun morocănos. S-a supărat, probabil, că iubăreţii de natură, ieşind la iarbă verde au băut peste măsură şi au uitat în urma lor de toate: sticle goale, pungi, hârtii şi multe urme de păgâne altare. Dar ei spun c-au fost la aer curat, uitând cât fum au inhalat.
Merg mai departe şi încep a distinge alte glasuri. Un tren hoinar, în goana sa se-ntrece cu ai şoselelor bolizi, iar din cer străbate zumzetul zburătoarelor de fier. Nici aceste cântece nu-mi displac. Dar cel mai mult îmi place şi mai frumos este, că s-au înmulţit zburătoarele cu suflete vii. Se cunoaşte că omul nu mai are bani pentru insectifuge.

P.S. Surpriza uneia din zilele acestea a fost mare. Vrând să merg din nou pe unde am mai fost, dar la o altă ascultare a concertului din Lunca Mureşului, am dat peste o îmbârligătură de droturi ruginite, care mi-au barat calea. Normal ar fi fost ca pe acele droate să fi fost atârnat un pleu sau o doască pe care să fi fost scris, dacă nu altceva, măcar atât: „ProPEtaTe PriVaDă TrecERe oPRiTă“
Nu mă deranjează proprietăţile private împrejmuite cu garduri din sârmă ghimpată, mai mult sau mai puţin arătoase. Mă deranjează, în schimb, barierele pe dig, deoarece, cândva, în el am pus şi eu câteva pietre şi puţin pământ la pereere.

MĂRŢIŞOR


Un mic mărţişor oferit cu drag doamnelor şi domnişoarelor care îndrăznesc să trecă prin Bălgradul de azi.
Este un grup floral din poţelan cules din oraşul porţelanului.

sâmbătă, 27 februarie 2010

Aveam şi eu cândva

Aveam şi eu cândva un roşu în obraji, deşi culoarea mea-i numai paloarea.
Simţeam cum sânge mi se aduna-n urechi când mă privea femeie, fată ori bărbat.
N-am fost un îndrăzneţ de la-nceput, căci n-avea cine-mi îndruma cărarea,
Iar mama n-avea timp de-aşa ceva, sau poate nu ştia ce-i de făcut pe drumul neumblat.

Mergeam hoinar de colo, colo, privind chiorâş spre vremurile acelea
Şi nu-ndrăzneam să-ntreb pe nimeni ce e viaţa, cum e lumea, de ce izvorul e secat?
Eram stingher pe drumul meu şi-naintam destul de greu clacând adesea.
N-a fost uşor, dar nici prea greu, căci tinereţea-mi era toiagul destinat.

Şi-n timp, când tot ce trebuia am învăţat, îndrăzneala-ncet se cuibărea şi mă-mpingea
Să merg mai repede 'nainte, s-ajung cât mai departe de unde am plecat.
Şi-am mers fără să-mi pese de soare şi de vânt, de vreme bună sau de vreme rea,
Dar toate într-o zi s-au terminat, căci timpul a trecut şi-n calea lui m-am aplecat.

vineri, 26 februarie 2010

POGHIAZ DE PRIMĂVARĂ

Sfârşit de iarnă.
O zi calmă ce-ndemna la plimbare.
Am încălţat pantofii de sport şi am luat după gât taşca în care aveam aparatul de fotografiat. Astfel echipat am pornit la drum spre Mureş. După ce am trecut calea ferată şi am intrat pe drumul de câmp, am văzut că era practicabil, deşi urmele noroaielor şi bălţilor încă nu dispăruseră. 


Trestia crescută în canalul construit cândva cu dublu scop: pentru irigat şi desecat, după cum era cazul, se legăna liniştită în bătaia vântului. 


Soarele şugubăţ se zbenguia în spatele firhongului de plumb. 


Ciulinii şi buruienile uscate erau la locul lor de astă-toamnă. 


Mureşul curgea molcom în matca sa.,


iar la staţia de sortare şi spălare a pietrişului au început lucrările de pregătire a utilajelor pentru lucru.


În rest, linişte, linişte şi iar linişte.

Deodată liniştea a fost spartă de sunetul strident al sirenelor salvării. Erau multe şi era sinistru. Ajuns acasă am aflat şi despre ce a fost vorba. SMURD a făcut „antrenament”.

Liniştea m-a îndemnat la o scurtă plimbare pe malul Mureşului. Am mers în aval pe coama digului, unde accesul auto este interzis, după cum arată şi urmele din fotografie: 



Cerul se oglindea în apa liniştită a Mureşului pe care pluteau, din când în când, în dragă voie, PET-uri


O salcie bătrână nu a mai rezistat sub povara anilor ce-i ducea în crengi şi s-a hotărât să-i aşteară pe pământul primitor.
 

O altă salcie îşi lăia crengile în apa rece a Mureşului,
care era mare, deşi s-a retras simţitor.




Spirala naturală a timpului în ascensiune se vede şi aici: 
În rest cioturi
şi urme ale luptei pentru supravieţuire.


În drum spre casă am dat peste trestii răzleţe, unde altă dată erau mândre culturi  


Pe ici pe colo mai sunt şi tarlale unde plăpândul grău şi-a făcut timid aparaţia
şi tarlale pregătite pentru a fi semănate cu porumb.

Pe dig sunt multe lăstărişuri
şi ciupercuţele şi-au scuturat pălăriuţele de nea.

 

Nu am avut timp mai mult pentru că un Pui Mic mă aştepta la „grădi”, unde s-a lăudat cu ce au lucrat ei pentru 1Martie:
(fotografie făcută de Ioana.)

joi, 25 februarie 2010

Un nou cadou de la Ioana

Azi am găsit în cartierul nostru doi ghiocei plăpânzi. Fără să-i rupem, i-am luat  şi i-am adus aici să-i vedeţi şi voi. Sperăm să vă placă.

marți, 23 februarie 2010

duminică, 21 februarie 2010

MĂRŢIŞOR

A mai rămas puţin timp până dă peste noi un nou mărţişor cu babele lui. Unii dintre noi vom purta simbolul primăverii atârnat de haine, la vedere, iar alţii doar în suflet. Dar primăvara va veni numai peste două săptămâni de la trecerea mărţişorului, adică la mărţişorul bătrân. Până atunci iarna va mai fi în drepturile ei.

De mic mă jucam de-a alegerea babelor. Se spune că aşa cum este ziua aleasă la babe, aşa eşti şi tu pe tot parcursul anului. Mai târziu mi-am ales constant ziua de 9 ca babă. Era numărul ce-l purtam pe tricou în echipa de baschet a liceului. De regulă baba mea era bulversată. Adică înnorată dimineaţa, viforoasă spre prânz, senină în amurg şi posomorâtă seara. Întâmplător sau, aşa eram şi eu. Mai mult morocănos.

Pentru doamnele care citesc acest comentariu ofer cu drag o floare de mărţişor. Este o floare culeasă de mine în vara trecută din grădinile Bălgradului. Atunci Ioana făcea doar sporadic fotografii.

vineri, 19 februarie 2010

Alt fapt divers

De două săptămâni "suce câlţi" toarce din greu. Are nevoie de straie noi. Cânii şi mâţele trudesc tot din greu pentru procreiere. Nu peste mult timp vor începe şi păsările această trudă. Doar oamenii o practică non stop. Ei au alte condiţii de lucru.
Azi în burgul meu a fost cald. Dacă nu eram legat de Puiu Mic, mergeam la plajă. Dar nu o pot face decât cu ea, în vacanţe, sau când e mami şi tati acasă. Nu-i rău nici aşa. Şi dacă a fost cald, drumul de la grădiniţă acasă l-am făcut alene. Pe ici, pe colo, am mai făcut şi câte o fotografie.

Colegii ei de la grădiniţă au fost prioritari şi Ioana şi-a început activitatea de fotografiat, după care a urmat ea, cu un ştiulete de porumb în mână şi cu rodul muncii pe obrăzuc.



A venit din nou rândul ei şi numai al ei. Moşu n-a mai avut loc la aparat.


Printre toate aceste privelişti, a mai găsit şi un moş fără cap, sau mai bine zis fără scalp.

Am mers înainte până în faţa Casei de cultură şi numai ce aud:  "moşuuu, stai!". M-am oprit şi:

după care a urmat: "moşuuuu, hai şi mă ajută".  Era pe role şi nu putea merge pe piatră. Aşa că, m-am întors s-o ajut. Ce era să fac.

A mai văzut şi un nor care i-a plăcut,


după care acasă a văzut doi vecini stând de vorbă şi nu i-a iertat.

A urmat apoi programul pregătitor pentru "nani": PitiClic la calculator în timp ce moşu i-a pregătit păpica, desene în timp ce a mâncat, puţină joacă împreună cu moşu şi.... o palmă peste funduleţ că a dat miere unei jucării, în loc să mânce ea mierea, apoi a adormit. Şi cu asta am terminat programul zilei de azi.
Până se trezeşte, bineînţeles.

joi, 18 februarie 2010

Fapt divers



Azi pentru mine a fost o zi tare dificilă. De dimineaţă m-am trezit fără probleme. La amiază, când m-am dus după Puiu Mic eram puţin buimac de somn. Credeam că drumul mă va înviora. Am vrut să facem fotografii şi bateriile au cedat. Am rămas doar cu o biserică fotografiată de Ioana. Ne-am dus şi am cumpărat baterii noi, că doar cele vechi aveau vechime (un an folosite doar de mine, plus ce a fost înainte fără să ştiu cât). Ajuns acasă am culcat pe Ioana şi am vrut să scriu pe forum şi blog. Am adormit pe scaun la calculator. M-am dus în pat la picioarele Ioanei şi am adormit repede. M-am trezit seara pe la şapte. Tot somnoros. Afară ploua mocăneşte.

miercuri, 17 februarie 2010

FAMILIA

A foast odată, că de n-at fi fost nu mi-aş aminti.
A fost o familie într-un sat situat pe partea stângă a Mureşului, la trei kilometri de un burg situat pe partea dreaptă a Mureşului, nu departe de confluenţa acestuia cu Ampoiul.
Era familia popii Pătru (preotul Bimbea Petru Vasile) care la început avea doi membri, apoi trei şi în final patru.

Dând clic aici, aflaţi şi alte amănunte.

FAMILIA.doc


Azi ce a mai rămas din această familie?
Un bătrân anonim

ce se plimbă pe uliţele burgului,

dar fără burtă, că sub căput are o taşcă în care duce aparatul foto şi tefefonul să nu i le ude lapviţa ce cădea când l-a fotografiat Puiul Mic ce-l însoţeşte în plimbările sale.
 
 

luni, 15 februarie 2010

Răspuns dat pe un blog partener

"Se scurge un firicel de viaţă spre neant", iar eu, nărodul, vreau s-adun aţa înapoi pe ghem, şi merg pe urmele ei spre neant.
Mi-s paşii tot mai grei şi ghemul de-abia-l mai pot ţine în mâna obosită, dar merg înainte. Sunt căpos. Ghemul nu l-am strâns tot. Mai am... mai am, dar deodată scap ghemul din mâna obosită. De ce? Că doar mai am. Mai am putere, zic eu. Dar ghemul se durigă înapoi şi munca mea s-a dus, s-a dus de parcă n-ar fi fost.
Mă uit râzând la aţa deşirată. O las aşa cum e şi intru pe uşa ce s-arată.
O nouă privelişte se-ntinde-n calea mea şi-un drum ce duce spre neant. Pornesc pe el cu ochii larg deschişi. Văd oameni ce-mi par cunoscuţi. Îi salut, ei îmi răspund şi viaţa se ia de la-nceput, cu ghemul deşirat spre noul neant.

duminică, 14 februarie 2010

Da, ÎNCĂ NU !

Încă nu e timpul trecut,
Încă nu am trecut nici noi,
Încă nu a venit noaptea eternă,
Încă nu am terminat ce am început,
Încă nu am îmbrăcat haine noi,
Încă nu am văzut zarea confuză,
Încă nu am ajuns la un nou început,
Încă nu ne-au mâniat copiii vioi,
Încă nu ne-a pupat doamna mofluză,
Încă nu… da, încă nu e timpul treut
Şi mai avem de aşteptat puţin,
Dar mai avem timp destul.

Da, Încă nu ! abbilbal, încă nu !

vineri, 12 februarie 2010

RELATIVITATEA TIMPULUI ŞI INDEPENDENŢEI


Trecut, prezent, viitor. Sunt trei moduri gramaticale, specifice fiecărei limbi, prin care se tratează timpul, iar oamenii îl percep ca atare.
Un citat biblic spune că faţă de Dumnezeu, mia de ani este ca ziua de ieri. Cu alte cuvinte nici n-am început un mileniu şi acela este deja trecut. Raportându-ne la această numărătoare divină a miei de ani se naşte firesc întrebarea: Noi cunoaştem cu adevărat timpul? Răspunsul acestei întrebări este: Se pare că nu!
Ştiu ce a fost ieri. Ştiu ce este azi până-n clipa ce o trăiesc. Dar mai ştiu ce este din clipa imediat următoare spre ce urmează să fie? Dar ieri şi azi sunt fracţiuni de timp reale sau imaginare? Ele sunt pentru toţi oamenii la fel sau fiecare om percepe timpul său?
Unii oameni susţin că intuiesc ceva ce se va petrece într-un timp mai apropiat sau mai îndepărtat. Dar Biblia spune clar şi trebuie să-i dăm crezare că Dumnezeu nu spune nimănui ce se va întâmpla. Deci nimeni în afară de Dumnezeu nu cunoaşte viitorul. Atunci ce sunt acele intuiţii? Pentru că ele există în realitate şi chiar mie mi s-a întâmplat să intuiesc, să presimt ceva ce urma să mi se întâmple.
Pentru această mult prea delicată întrebare am un singur răspuns, o părere personală: Intuiţia este o trăire a prezentului în mod diferenţiat. Adică, fiecare individ are prezentul lui.
Toţi trăim azi, dar azi, ca unitate de timp, este diferenţiat pentru fiecare dintre noi. Suntem unii alături de alţii doar în spaţiu nu şi în timp. Pentru exemplificare să considerăm trei persoane: „X“„Y“„Z“. Penru „X“ azi este identic cu azi; pentru „Y“ azi este identic cu ieri al lui „X“; iar pentru „Z“ azi este identic cu mâine al lui „X“ şi alaltăieri al lui „Y“, dar toţi trei s-au întâlnit în acelaşi parc şi discută. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a repartizat mia de ani în mod diferit pentru fiecare. Doar teoretic şi convenţional ne aflăm în aceeaşi zi (unitate de timp), pentru că de fapt fiecare dintre noi are altă unitate de timp, mai mult sau mai puţin decalată în comparaţie cu a celorlalţi, nefiind exclusă nici egalitatea perfectă la un grup mai mare sau mai restrâns de indivizi. Şi totuşi, paradoxal, dialogurile au logică!
De aceea, trăindu-l pe azi decalat, unii pot „intui“ ce se va întâmpla cuiva din grupul său, dar de fapt acel individ nu prevede viitorul, ci ştie trecutul său legat de al celorlalţi. Consider deci intuiţia ca o componentă a timpului relativ, timp care este o unitate nedefinită. Că este aşa sau altfel, doar Dumnezeu ştie cu exactitate ce şi cum este. Pentru mine rămâne doar o supoziţie în care atât elementele pro cât şi cele contra sunt în egală măsură valabile.
În acest timp relativ, stau pe malul Ampoiului, pe undeva, pe unde am stat cândva cu mama şi Cornelia când era mică. Ascult gânguritul molcom al apei împletit armonios cu trilul diferitelor păsărele şi nelipsita sfadă a vrăbiuţelor.
Apa ar vrea să-mi spună ceva, dar ce anume? Ascult şi nu pot tălmăci. Ea este alta şi nu poate fi vorba despre aduceri aminte. Nici măcar pietrele nu mai sunt aceleaşi. Doar sălciile au rămas aceleaşi, dar ele sunt prea bătrâne şi au uitat ce a fost atunci, cu mulţi ani în urmă.
Mă uit întrebător la apă. Din licărul luminilor reflectate de oglinda agitată apare Cornelia, un ghemotoc de fată cu picioruşele în unda răcoroasă. Îi văd pălăria de paie, mare cât o roată de car în comparaţie cu căpşoru-i de păpuşe, pălărie ce-i sta mai mult pe-o ureche decât pe creştetul capului. O văd cum se zbenguia şi o aud cum chiuia. Erau anii când trăia fără nici o grijă, dar îngrijită.
Timpul a trecut şi au apărut tot felul de griji. La început grădiniţa, apoi şcoala. Şi pe măsură ce creştea, Cornelia îşi căuta tot mai mult independenţa.
Dar ce este independenţa? Independenţa este... nimic altceva decât un cuvânt magic.
Pot fi oare copiii total independenţi faţă de părinţi şi părinţii faţă de copii, indiferent de numărul anilor ce-l au? Pot fi chiar şi străinii independenţi unul faţă de altul? Pot fi statele total independente faţă de marile sau micile puteri şi marile puteri între ele? Categoric: Nu!
Nimeni nu poate fi independent, aşa după cum nici zalele din lanţ nu sunt independente, căci o zală independentă devine belciug şi este cu totul altceva decât zală de lanţ.
Dar dacă nu suntem total independenţi, putem fi total liberi? Cred că NU! Dar atunci, ce este libertatea? Părerea mea este că libertatea nu-i decât o simplă iluzie, sau altfel spus, o Fata Morgana a deşertului. Poate fi cineva cu adevărat liber atâta timp cât este dependent de cineva sau de ceva?
Se spune că am deplina libertate de a alege să fac sau să nu fac ceva. Oare chiar aşa să fie? Pot alege varianta să stau în casă când afară e furtună şi mie-mi trebuie o pâine căci mă chinuie foamea şi peste puţin timp se închide prăvălia? Mă lasă foamea să fiu liber în alegere? Dar dacă vreau să merg după pâine şi mie mi s-a blocat încuietoarea uşii? Dar în aceste situaţii aleg varianta „X“ sau „Y“ în mod liber sau această libertate este relativă şi ea?
Dar oare gândesc ce vreau eu sau gândesc ce vrea Dumnezeu, pentru că El îmi dirijează gândul? Şi atunci de ce nu acceptăm ideea că nu suntem liberi şi independenţi nici măcar o clipă? De ce nu acceptăm că tot timpul şi în orice loc depindem în primul rând de Dumnezeu şi apoi de mediul înconjurător.
…Vraişte! Totul este vraişte în viaţa, în sufletul şi în capul meu. Sau poate totul este într-o dezordine ordonată, iar ideea şi gândul îmi iese din compartimentul rezervat în creier atunci când este momentul clipei sorocului.
Nimic nu ştiu dinainte ce voi face. Nimic din ceea ce-mi propun să fac nu-mi iese, după cum nimic din ce fac nu este dinainte programat. Nimic din ceea ce încep să fac nu rămâne început şi abandonat, deci neterminat. Pentru mine totul are un început şi un sfârşit, dar niciodată nu ştiu dinainte când au loc acestea. Singurul lucru pe care pot să mi-l impun este să am răbdare. Trebuie să am răbdare pentru că Dumnezeu ştie când este cazul şi merit să înceapă sfârşitul şi să sfârşească începutul. Până atunci datoria mea este să mă achit cât mai bine de obligaţiile ce le am faţă de viaţă, pe care nu am dreptul să o consider nici bună, nici rea. Este aşa cum ştie Dumnezeu să mi-o dea şi pentru aceasta îi mulţumesc.
…Şi cum în căutările mele paşii m-au purtat prin diferite locuri, am revenit pe malul Ampoiului după o bună bucată de vreme. Era pe la mijlocul toamnei. Crengile sălcilor şi mai îmbătrânite de torida vară care a trecut peste ele, refuzau să elibereze podoaba clorofiliană cu care au fost înzestrate în primăvară. Continuau să o hrănească cu seva adunată din bogatul pământ în care erau ancorate prin intermediul unor tulpini brăzdate de riduri adânci în scoarţa groasă.
Totul era liniştit în jurul meu. Zarva primăverii şi verii trecuse. Doar un greier, cu cetera-i hodorogită şi acompaniat de corul câtorva ciori, încerca să spargă tăcerea.
M-am îndreptat spre apă pentru a-i asculta susurul şi cu speranţa că totuşi voi desluşi ceva în spusele ei. Dar... surpriză. Nu se mai auzea nimic. Mâna brutală a omului a intervenit şi aici. Urmele i se cunoşteau prin dâra de noroi mocirlos lăsată de gigantele basculante cu care s-a cărat pietrişul frumosului râu de odinioară. Să fi fost vorba de o regularizare a albiei? sau doar o simplă exploatare de material pentru construcţii. Nu ştiu. Dar oare omul numai sfinţeşte locul sau îl şi spurcă?
Priveam apa. Îmi făcea impresia că s-a oprit din curge rea ei firească. Părea că s-a transformat într-o baltă staţionară şi avea un luciu mâlos, iar pe suprafaţa ei pluteau gunoaie şi o spumă gen zai. Totul era incredibil de urât şi prin minte mi-a trecut gândul năuc: ce au făcut unii cu trudă, strică alţii cu zor, dar fără spor.
S-ar putea să nu am dreptate. Poate să fie vorba despre o exploatare de pietriş
combinată cu amenajarea hidrografică a râului, iar peste un anumit timp totul să fie şi mai frumos decum a fost. Cine ştie! Oare eu voi mai avea parte de aşa ceva?

PS. Au trecut un număr de ani de cănd am scris acest articol. Între timp s-au oprit lucrările de scoatere a pietrişului din zonă şi totul a rămas aşa cum a fost. Grija de mediul înconjurător lasă de dorit. Pe câmp, din loc în loc, se întâlnesc mormane de deşeuri care pe zi ce trece iau locul lanurilor de grâu şi porumb.

joi, 11 februarie 2010

Leu


Era un câine ciobănesc mare, de culoare albă, ce păzea curtea moşului Lae prin anii 1950.
A crescut odată cu mine şi când se ridica în două picioare mă întrecea ca înălţime. Mă jucam cu el, dar îmi era şi frică de el. Ne respectam reciproc. Prin vara anului 1951, poate 1952, a fost ultima dată când l-am mai văzut.
În luna august a început treieratul. Atunci se treiera la gospodăria fiecărui sătean care avea grâu, sau alte cereale ce trebuiau treierate. În ziua care a fost stabilită pentru treierat, aşteptam cu nerăbdare batoza ce a venit în jurul amiezei. Mă foiam de colo, colo şi îi încurcam pe cei care se pregăteau de lucru. La un moment dat am fost solicitat să împing paiele din gura batozei. Bucuros, m-am aruncat în grămada de paie fără să văd că sub ele era Leu. Speriindu-se, m-a prins cu colţii de mână. Atunci m-am speriat şi eu şi am strigat. Leu mi-a dat drumul şi a fugit să se ascundă. Moşu, buna, mama şi ceilalţi care erau la treierat au venit să vadă ce s-a întâmplat. Eu nu aveam nimic, doar m-am speriat. De atunci nu l-am mai văzut pe Leu. După o vreme am întrebat dacă n-a mai apărut Leu. Mi s-a spus că l-au găsit mort.

Dar în ograda moşului tot în acea vreme mai era şi un cocoş care a crescut odată cu mine. Era mare şi ţanţoş, iar când întindea gâtul, mă prindea cu ciocul de părul din creştet. Nu l-au tăiat pentru că mă jucam cu el luându-l pe după gât. Până într-o zi când vrând să sară peste un gard, din cauza greutăţii lui, nu s-a putut urca pe gard şi a alunecat prinzându-şi gâtul între două scânduri. Când l-au găsit era mort de multă vreme.

Puţin mai târziu a fost şi un miel cu care mă jucam când eram copil. Un berbecuţ frumos. Era merinos alb. Mă jucam cu el în fel şi chip, îl trăgeam de urechi, îl scărpinam în creştet, îl frecam pe vârful botişorului, îi mângâiam blana şi îi dădeam să mănânce din palmă. Când a mai crescut şi nu-l băgam în seamă se împingea în mine să mă atenţioneze pentru a mă juca cu el. Cu timpul a devenit chiar obraznic. Nu mă mai împingea, ci mă izbea cu capul, iar când fugeam, fugea după mine să mă izbească. El credea că ne jucăm. Când s-a făcut mare, a devenit periculos. Fugea după oameni să-i împungă şi pentru a nu răni pe cineva, moşu a fost nevoit să-l taie.

Aşa au sfârşit berbecul, cocoşul şi câinele cu care am fost prieten în copilărie.