Hai !

Hai !
Hai cu mine, că te duc eu !

duminică, 28 august 2011

Opreliştea


De ieri şi până astăzi (27 – 28 august 2011) apăru şi îngrăditura proprietăţii private.
Asta pentru a limita accesul pe dig. Până aici da, de aici în colo ba.



Era o bandă ca un fitil susţinută de nişte belciuge înfipte în nişte ţăruşi sfrijiţi împlântaţi în pământ, peste care, la oarecare distanţă, a fost atârnată şi o sfoară. Să vadă bine cei care merg pe jos, că cei care merg în maşini cu siguranţă nu o văd.

În acest fel „originalul propitar” a rezolvat şi delimitarea domeniului privat de cel public, dar accesul animalelor la păscut, probabil tot ale sale, că ale mele nici într-un caz nu sunt şi nici în proprietate comunitară, se face tot de pe domeniul public, adică domeniul tuturor luaţi de-a valma. Bipezi şi patrupede la un loc.


Cadou

penru ultima duminică de vară.







sâmbătă, 27 august 2011

Sârma ghimpată




Ziduri de cetate sau de puşcărie? Aceasta-i întrebarea pentru soluţia găsită la protejarea cetăţii la intersecţia străzilor Încoronării cu Apullum în dreptul ARR.


Soluţia a fost brevetată de gospodarii urbei pentru a nu se mai folosi respectivul loc la escaladarea cetăţii. Numai că întreprinzătorii au găsit soluţia de anihilare a sârmei ghimpate. La aproximativ 2 m de la capătul „gardului de protecţie” este o gaură în zid situată cam la jumătatea înălţimii zidului, gaură ce este folosită ca treaptă de acces.

Atunci la ce-i bună sârma ghimpată? Să ne amintească de lagărele de concentrare? Nu mai erau şi alte soluţii cu garduri ornamentale care să nu poată fi escaladate? 

Soare de toamnă


În plimbarea de azi m-a însoţit un soare de toamnă.
Era cald, dar soarele răzbea printr-o pâclă de nori ce se pregătea să inunde pământul. Era multă umiditate şi apa curgea pe mine mai ceva decât în toiul verii. Până şi vântul ce adia era un vânt cu miresme de toamnă.


Mergeam în lungul digului pe la baza lui. Deodată privirea îmi fu acaparată de nişte cărări ce urcau pe dig. Erau urmele animalelor duse la păscut pe malul Mureşului. Ceva mai departe erau alte urme abandonate, dar digul era deja degradat. Ce inconştienţi sunt proprietarii animalelor, aceeaşi care au în proprietate şi Mureşul, iar gospodarii apelor, dacă or mai fi, stau şi dormitează pentru a nu-i deranja pe păstorii turmei de oi şi a cirezii de vaci.

Cotind de la dig pe marginea unui fost canal de irigaţie, în prezent depozit de gunoi, merg agale gândindu-mă că a trecut vara fără să văd berze şi rândunele. Ba nu, mint ! Am văzut rândunele. Odată una şi altă dată trei. Când eram copil cerul era brăzdat permanent de multe berze ce planau lin pe albastrul imaculat ori pictat cu diverse pete de culoare căzute din bolul misteriosului pictor nevăzut. Tot atunci la moşul meu, în grajdul animalelor, erau câte trei, uneori chiar patru, cuiburi de rândunele. La streaşina casei nu aveau voie să-şi facă acele cuiburi şi rândunelele ştiau treaba asta, motiv pentru care nici nu încercau.


Ajuns în preajma drumului ce duce spre oraş am văzut ceva alb în vârful unui soc ce creştea lângă un stâlp al unui traseu electric. De la distanţă am crezut că este o hârtie purtată de vânt, dar de aproape am văzut o frumoasă floare de soc. Socul înflorise pentru a doua oară. Este pentru prima dată când văd un soc înflorit la sfârşit de vară.

Aproape de casă simţeam cum mi se usucă gura. Îmi era sete şi apa mi se terminase. Voiam să mă grăbesc şi nu reuşeam. Căldura soarelui de toamnă se cuibărise pe umerii mei şi se hârjonea cu bătrâneţea.

Scrisă în 26 august 2011, pe malul Mureşului şi în drum spre casă.