Plimbare la Mureş

Duminică frumoasă la mijloc de lună. Soarele râdea zglobiu, dar rece, pe cerul senin. Timp numai bun pentru o plimbare pe malul Mureşului.

La plecare Ioana m-a întrebat unde merg şi am avut următorul dialog cu ea:

-          Unde mergi moşu?

-          La plimbare.

-          Unde, la Mureş?

-          Da.

Ioana nu a mai spus nimic, dar s-a întristat pentru că nu mai avea voie să meargă cu mine la plimbare. De împăcare am sărutat-o pe creştetul capului şi ea m-a prins cu mânuţele de mâini şi mi le-a strâns, apoi am plecat.

Pe câmp aer curat, înmiresmat de zăpada topită cu puţin timp în urmă. Pământul mustea sub paşii mei, dar în profunzime era încă îngheţat. La un moment dat nu am mai putut înainta din cauza noroiului şi am ocolit mergând pe nişte buruieni uscate. Mergând aşa, cu gândul niciunde, deodată au ţâşnit de lângă mine trei căprioare. Dacă rămâneau cuminţi la locul lor, treceam pe lângă ele fără să le văd. M-am uitat în urma lor, apoi am privit în zare. Pe dealurile şi munţii din apropiere nu mai era zăpadă. Doar ici şi colo câte un petec ascuns de privirea soarelui. Piatra Craivei şi Cheile Râmeţului erau pleşuve. Doar undeva în orizontul îndepărtat se vedea cuşma albă pe coama Munţilor Sebeşului. În rest, pământul se pregătea pentru a primi covorul verde al primăverii.

Ajuns la Mureş, am coborât la malul apei. Mureşul curgea molcom în albia lui. Nu era mare şi pe el se scurgeau sloiuri mici de gheaţă. Nişte raţe şi nişte gâşte sălbatice îşi vedeau de treabă pe malul opus. M-am retras şi mi-am continuat plimbarea pe dig. Am mers ce am mers, apoi m-am întors şi am mers pe digul Ampoiului. Şi aici gheaţa a început să se topească, dar la Tretenia bătrână (15 februarie) vulpea va mai avea gheaţă să treacă pe ea, apoi gata ! O va duce şi pe asta.

 O bucată de drum mi-am continuat deplasarea pe şoseaua de centură, apoi pe calea ferată până la strada ce mă ducea spre casă. Şi acasă n-am mai găsit pe nimeni. Erau plecaţi în vizită.