Peştera liliecilor

Într-o primăvară, imediat după trecerea iernii, am mers cu cineva cu o maşină să aducem gunoi de la Peştera Liliecilor, situată în Cheile Ampoiţei. Am mai fost pe acolo şi ştiam la ce să mă aştept, dar nu ştiam că pentru a putea intra în peşteră ne trebuia scară, deoarece pământul se scurse şi a lăsat intrarea în peşteră la o înălţime mult prea mare. 

Peştera am găsit-o destul de greu, pentru că nu s-a mai îngrijit nimeni de marcaje. Accesul la peşteră a fost şi el mult deteriorat faţă de  cum  îl  ştiam. 

Cum, necum, am ajuns la intrarea în peşteră, dar nu am putut escalada stânca. Nu am avut altă soluţie decât  să  ne întoarcem fără gunoi de liliac. Dar din cauza dificultăţilor traseului pe care am urcat, ne-am hotărât să coborâm versantul direct, deşi era cam abrupt. Pentru a nu ne rostogoli în Valea Ampoiţei, ne prindeam de arbuşti şi lăstăriş. 

Pe traseul ales de mine, toate au fost bune şi frumoase până la aproximativ doi metri de apă, unde mi-am dat drumu pe o pantă mai abruptă, urmând  a  mă  opri  într-un  arbust  mai gros, apoi  ocolind acel arbust, urma să mă prind de altul pentru a coborî în albia râului, să trec apa pe pietre. 

Zis şi făcut. 

Planul mi-a reuşit până la ocolirea arbustului, când, fără să observ, m-am prins de o cracă uscată. Nu am apucat să mă mai întorc cu faţa spre apă nici să mă prind de următorul arbust, când m-am pomenit şezând pe o piatră-n apă. Partenerul meu de drum a încremenit. Nu ştia ce să facă. Faţă de mine, se afla în amonte cam cu zece metri şi nu putea veni spre mine, să mă ajute, decât după ce el trecea apa, iar până la apă mai avea. Cum şedeam eu pe respectiva chiatră am strigat la el: „Nu te mai holba aşa şi pune-te pe râs că eu n-am păţit nimic. Da să ai grijă, să nu se rupă şi cu tine cloamba c-o să şezi lângă mine!“

Şi ce caldă era apa de munte la începutul primăverii! Numai că nu au îngheţat nădragii pe mine. Dar aveam deja experienţa băilor pe timp de iarnă în râurile de munte.