OCTOMBRIE

„E toamnă iar, şuieră vântul mereu

Dar bruma nu se lasă în sufletul meu...”

O lună de toamnă ca oricare alta. O lună de toamnă ce poartă cu ea un număr. 30. E ziua în care am apărut eu, primul „cochil”, în casa „lu’ Pătru şi Măriţî”. E mult de-atunci şi totuşi mi se pare puţin.

Este puţin pentru că mă simt în putere. Duc cu mine dorinţa Ioanei: „Să nu mori moşu’. Era pe vremea când frăţiorul ei încă nu se născuse şi atunci i-am promis că voi trăi s-o văd la casa ei.

Timpul a trecut. Acum Ioana e şcolăriţă „boboc”. La început mamă-sa, în vervă mare, spunea că o va ajuta, dar pe parcurs s-a domolit. Trebuia să-i arate cum să deseneze şi a găsit soluţia:  „du-te la moşit-o că eu nu am vreme acum”. Şi fata a venit la „moşul” dar nu doar pentru desen, iar muşu’ a primit-o cu tot dragul.

Pe parcurs au mai intervenit şi divergenţe: „muşu’ de ce nu mi le faci tu ?” Dar au trecut şi acestea pentru că moşu’ a lămurit-o că trebuie să şi le facă ea. El îi arăta pe o altă hârtie cum să deseneze şi tot repetau până când desenul ieşea aşa cum trebuia căci nu este totuna să desenezi ce vrei cum vrei cu a desena după un model dat.

Până la urmă şi „piticuţ” a prins a veni la moşu’ să-i arate şi lui nu doar Ioanei cum să scrie, iar muşu’ nu-l alungă decât atunci când o încurcă pe Ioana.

Uneori moşu’ îşi mai pierde răbdarea şi strigă la Ioana promiţându-i bătaie, dar rămâne doar cu promisu’ pentru că moşu-i bătrân şi uită repede, iar Ioana, uneori răbdătoare, alte ori ţâfnoasă, aşteaptă să-i treacă mănia moşului şi o ia de la început: „moşu’, e bine cum fac ?...”

Aşa trec zilele şi se adună una după alta în straiţa fiecăruia dintre noi.

„E toamnă iar, şi-or trece multe la rând...”

Promisu-i promis !