 |
| Imagine "furată" de pe internet |
Poghiazul prin timp nu este altceva decât un salt de la o etapă la alta a vieţii fără a ţine seama de cronologia trăirii evenimentelor iar poghiazul prin spaţiu este saltul de la o zonă geografică la alta, mai întinsă sau mai restrânsă, determinată de trăirea evenimentelor personale ce se desfăşoară solitar sau în grup.
Aşa mi s-a golit mintea de idei şi având vreme să citesc prin blogosferă am găst asta:
“Cuvinte din minte, cuvinte din suflet; de ce ai început să scrii? Ce simți când scrii? Cu sufletul sau cu mintea, tu cum scrii?”
Ca oricare altul, de voie de nevoie a trebuit să încep a scrie. Unde altundeva decât la şcoala primară “student” în anul I. Nu ştiu cât de reuşit a fost acest început, dar a fost. În şapte decenii am reuşit să învăţ a scrie cât de cât corect. Nu mă pun cu cei care au învăţat acest lucru înainte de a merge la şcoală. Nu am cum. Vremurile şi vremile au fost altele iar pruncii mai leneşi mintal.
Am prins apoi vremea când scrierea ne era uşurată pentru câ trebuia să copiem din jurnale citate aşa încât un referat bun era un lung citat din „Scânteia”. Dar ca orice vreme vremelnică a trecut şi asta. A venit vremea să scriu doar din când în când câte ceva amintiri pe blogul personal sau pe forumuri. Asta înseamnă că scriu doar din plăcere şi când scrii ceva din plăcere o faci din suflet utilizând la maximum mintea. Utilizare ce se face din reflex fără să-ţi dai seama când faci şi sminteli cauzate de graiul local ce de la o anumită vârstă devine „literar”. În rest ce să vă mai zic? Că atunci când scriu nu simt nimic, la fel cum nu simt nicio plăcere când mănânc sau mă culc. Toate acestea le fac pentru că trebuie făcute dintr-un motiv sau altul. Aşa că şi acum am scris mult prea mult şi vă las cu bine. Să aveţi o seară bună şi o duminică plăcută.
Nu uitaţi: Mâine este PĂCĂLICI !
In cazul meu nu ma pot opri sa nu intreb (total retoric de aceasta data): CARE minte ? Si mai ales CE/CARE suflet ? (ca mie mi-a trebuit 1 an si 6 luni pana sa imi si aduc aminte de cuvantul Suflet, (si inca si din totala intamplare pt ca ma enervasem ca peste tot pe bloguri in lb romana toti ii dadeau cu Inima in jos, Inima in sus, si, dupa cateva intrebari nedumerite si cateva neintelegeri, mi-am dat seama asa vag ca de fapt voiau sa zica ceva in sensul POSIBIL de unul din sediile atribuite Sufletului, desi el a fost plasat in destul de multe organe umane de-a lungul istoriei, inclusiv Splina), si abia pe urma m-am simtit si eu obligat, macar asa, la nivel teoretic, sa tin seama ca e imposibil sa nu am si eu un suflet, daca totusi se presupune ca mai toata lumea are, si am fost si inspirat de unii care povesteau povesti despre ce se poate intampla cu un Suflet de om dupa moarte, si mai ziceau si ca e nemuritor, (ceea ce eu personal nu prea cred, decat poate la nivel de persiflare a coruptiei politica ca in Suflete Moarte de Gogol), sau ca bantuie prin locurile pe unde a fost omul in viata inca vreo 40 de zile dupa ce moare, (ceea ce mie mi-a dat ideea pt un viitor titlu de carte, Ocolul Sufletului meu inca viu in jurul Lumii in 40 de Zile, pt ca eu chiar am calatorit in mai multe continente, deci daca e de nivel de revazut toate locurile vizitate trebuie sa fac si un itinerar pt aceste 40 de zile viitoare, care poate deveni chiar de nivel poveste de tip SF, deoarece sper ca se va intampla cat mai tarziu in viitor, peste 60 de ani, deci peste 2 generatii de oameni reali de acum incolo).
RăspundețiȘtergereCe/care suflet nu ştiu. Opinia mea despre suflet este că el reprezintă o parte din eul fiecărui on. Cu alte cuvinte este duhul/spiritul fiecărui om şi ca atare îl găseşti în om localizat unde-i place lui. În spină, în ficat, în cap, în picioare sau în oricare alte mădulare. Deci sufletul este imaterial. Cum vine asta tot nu ştiu din momemnt ce până şi gândirea tot materie este. Şi ca atare cum doar materia moare, ceva imaterial nu poate muri. Dar despre aceste taine nu mi-am propus să aflu veşti. Aşa că le las aşa cum sunt: nişte taine.
Ștergerechiar uitasem ca maine e pacalici :)
RăspundețiȘtergerece sa zic, imi place ce ai scris, eu cred ca scriu si cu sufletul si cu mintea.
"Asta înseamnă că scriu doar din plăcere şi când scrii ceva din plăcere o faci din suflet utilizând la maximum mintea. "
foarte adevarat.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
ȘtergereMulţumesc pentru apreciere. Am şters celălalt comentariu pentru că am scris plăcere în loc de apreciere. Am făcut această precizare pentru că s-ar putea să-ţi placă şi primul răspuns.
ȘtergereSi abia pe URMA m-am simtit vinovat ca eram asa de neserios si nici macar nu ma gandisem la ce Functii macar sa aiba Sufletul meu, ca posibil angajat cu drepturi de angajat al meu, (ca nu mi-a placut ideea ca ar fi de nivel de prizonier legat cu vreun lant de mine, nici ideea ca el sa-mi fie sclav sau iobag, ci am preferat sa fie de nivel de angajat al corporatiei mele private si trebuia sa ii alcatuiesc fisa postului, ca sa ii dau ceva de facut, nu sa lancezeasca asa in mod neproductiv si neglijat acolo intr-un colt).
RăspundețiȘtergerePe urma m-am gandit ca poate e mai bine sa ii dau functie de echipament de tip vehicul de transport de tip Corabie, pt ca totusi pluta sau galera nu mi-ar place, plus ca Corabie cu panze mi s-a parut mai romantic optimist cu posibilitate ulterioara de modernizare reala, sa devina cu aburi, chiar poate cu motor electric cu benzina si pilot automat la un moment dat. Plus ca am gasit o referinta ca e posibil ca si Aristotel sa se fi gandit la Suflet ca la un Continator nu ca la un Continut, dar am gasit si un citat dintr-o poezie de poetul romantic britanic Percy Bysshe Shelley, (cel casatorit cu Mary Shelley ca a 2-a lui sotie care l-a inventat pe Frankenstein), care a zis ca sufletul lui e ca o barca.
Si pe urma am cam abandonat proiectul Suflet pt ca mi s-au intamplat si alte lucruri, plus ca eu nu sunt in stare sa ma tin de vreun proiect anume timp mai sustinut indelungat.
RăspundețiȘtergereDar eu nu scriu decat de cand m-am decis sa ma mut in Norvegia, in toamna 2010, ca inainte eu nu scrisesem absolut nimic niciodata in afara de cateva compuneri obligatorii la scoala, plus o scrisoare de fan catre dl Al Pacino cand aveam vreo 13 ani in care ii comunicam ca dupa parerea mea are talent de actor profesionist competent, si ii uram succes in cariera, si la care nu am primit nici un raspuns si chiar mi-as dori sa nu fi primit acea scrisoare ca sa nu zica ca l-am deocheat pt ca dupa 1993 cariera lui chiar a intrat intr-un con de umbra, si s-a certat si cu dl Robert de Niro.
Eu scriu total spontan la mine pe blog, habar nu am daca e cu mintea sau cu sufletul, insa observ ca nu aduce nimic deosebit pozitiv nici pt mine nici pt societate, ba chiar e si posibil daunator in sens ca e addictiv, plus ca probabil e de nivel de bruiaj oricum, asa la marele nivel de Internet pt ca nu aduce informatii noi sau posibil utile, e doar de nivel de cuvinte, si nici macar nu am vreun plan specific re folosit anumite cuvinte sau expresii in lb romana care sa imbunatateasca imaginea comunicatorilor in lb romana pe Google. M-am gandit asa la nivel principial, ca daca nu sunt nici scriitor veleitar, nici educator-popularizator veleitar, poate as putea sa creez ceva infotainment, dar efectiv nu am motivatia pt a ma imbunatati in acest sens, asa ca ramane total de nivel de "garbage", posibil chiar neecologic, daca e sa te gandesti politic, plus ca mai trebuie sa tin cont si de regulile minime de etica jurnalistica deoarece, vrand-nevrand, face si blogul meu parte din mass-media acum. Deci asa ca efort, probabil ca ar fi MULT mai sanatos pt mine sa ma duc la sala decat sa consum energie pe blog, dar eu nu sunt motivat nici macar sa ma duc la sala, e totala RISIPA de energie, e addictiv, nu e productiv, nu e creativ, nu e educativ, e total patologic, daca e sa ne luam dupa definitia Sanatatii de pe wikipedia, care defineste starea de Sanatate ca o stare de eficienta optima functionala (sau metabolica).
Eu cand scriu nu simt nimic deoarece ma chinui sa ma concentrez atent sa nu fac greseli, si nu mai am timp sa-mi dau seama daca simt ceva anume, e de nivel de munca.
RăspundețiȘtergereCu alte cuvinte, tu când scrii simţi un chin pentru a nu greşi. Eu când scriu nu mă gândesc nici l traba asta deşi uneori fac foarte multe greşeli de dactilografie, care tot greşeli se numesc iar cei care citesc le taxează uneori.
Ștergerehttp://anamariadeleanu.wordpress.com/2011/04/27/6432/
RăspundețiȘtergere