 |
| - Ioana la 2 ani - |
Stau și mă gândesc la acei frumoși ani. Eram tânăr și vedem viața în culori pastelate. Nu duceam lipsă de nimic. Mama se străduia și-mi asigura cele necesare. Cum? Numai ea știa !
Jucam baschet pe post de pivot și eram purtătorul numărului 9. La meciurile CSU urmăresc cu mult interes jocul doamnei Larisa Toma. Până la un loc ne asemănăm, dar numai până la un loc pentru că dânsa este cu mult mai bună decât eram eu. Sportul a evoluat, iar condițiile de pregătire sunt mai bune și nu se pot compara. Distanța ar fi ca cerul de pământ.
Deși nu eram cel mai înalt din echipă, mă băteam de la egal la egal cu cei mai înalți decât mine. Îmi plăcea să arunc la coș din diferite poziții și de multe ori aruncam cu spatele la coș. Nimeream coșul, dar și când ratam eram aspru certat spunându-mi-se că la coș se aruncă cu fața, nu cu spatele. Eram ascultător, dar uitam repede și tot repede eram și schimbat. Uneori stam pe bancă mai mult, alteori mai puțin, după cum era de cătrănită "tovarășa profesoară".
După primul an de antrenamente la Brașov m-am dus în Alba Iulia la sala de sport pentru a mă întâlni cu cei care au mai rămas dintre foștii colegi. Văzându-mă cum joc doamna Zoe mi-a spus "Bil (pseudonim dat de un fost coleg) nu te mai recunosc !".
Pe atunci nu mă gândeam că peste un an voi fi nevoit să nu mai joc baschet.
Povestea e frumoasa. Din nou amintiri...frumoase si tandre. :) Parca si tristeti se ghicesc in ele. Nu ma pricep la sporturile cu mingea deloc dar apreciez pe cei care le practica.
RăspundețiȘtergereO poveste frumoasa, de fapt amintiri frumoase!
RăspundețiȘtergereO seara linistita sa ai!