Hai !

Hai !
Hai cu mine, că te duc eu !

marți, 12 martie 2013

Scrisoare femeii din neant


Articol scris pentru Etapa 4 din


Tema a fost propusă de 

Femeie din neant, te caut şi nu te găsesc niciunde. Am şi uitat când am scris ultima scrisoare de dragoste, sau poate doar am visat că am scis cândva aşa ceva. Privesc cu gândul dus aiurea un trandafir roz, cu mireasmă îmbătătoare şi văd cum ne plimbam pe o alee printre trandafiri. Nu era nimeni ca noi, iar noi eram plini de fericire. Vorbeam şi râdeam degajat căci lumea era toată a noastră. Nu ne gândeam decât la prezentul în care trăiam. Era un prezent plin de dragoste şi iubire iar noi mergeam cu paşi domoli admirând frumuseţea trandafirilor ce străjuiau aleea din parcul burgului nostru iubit.

Am trăit şi nopţi albe în acel burg îndrăgit. Nu era un oraş mare şi oamenii se cunoşteau între ei. Când se întâlneau se opreau şi schimbau câteva vorbe între ei după care îşi vedeau mai departe de treburile lor. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre.

Aşa treceau zilele una după alta şi nouă nu ne păsa de nimic. Eram tineri şi încrezători. Credeam în noi, credeam în cei din jurul nostru, credeam că mâine va fi mai bine decât azi...

Da, credeam că mâine va fi mai bine decât azi fără să ne gândim că va veni un mâine care ne va despărţi. Un mâine crud, care nu a ţinut seama de nimic. Un mâine ce s-a îndrăgostit de tine şi te-a luat cu el pentru totdeauna. Te-a dus în eter la zenit şi te-a lăsat acolo să aştepţi căci el grăbit şi-a luat catrafusele şi a plecat spre alte zări având alte treburi de făcut.

De atunci zilele au trecut una după alta şi anii s-au adunat. E grea povara lor, dar o duc cu plăcere.

O duc cu plăcere pentru că între timp am primit un dar nepreţuit. Două perle de prunci frumoşi care nu mă lasă să îmbătrânesc. Încontinuu strigă după mine: "moşu, ce faci !" şi moşu le răspunde spunându-le poveşti. Nu sunt poveşti cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene, nici cu Zâne şi Crai. Sunt poveşti de toate zilele cu ce facem şi unde mergem.

Sunt doi ghemotoci de copii. Mă uit la ei şi mă văd pe mine şi pe Livia când eram de seama lor. Au mânuţe mici şi gingaşe, au picioruşe sprintene. Toată ziua nu stau locului şi nici guriţa nu le tace. Acum e rândul lor să aibă toată lumea cu ei.

Femeie din neant, timpul trece şi uitarea aruncă straturi peste straturi de colb ce ascund tot ce a fost odată. Nu-mi mai amintesc toate amănuntele trăite de noi, dar un lucru nu pot uita nicicând: ai existat, am fost împreună, am cunoscut iubirea şi prin ea fericirea, împreună am trăit dragostea: dragostea de noi, dragostea de viaţă, dragostea de lumea ce ne înconjura, dragostea de tot ce era frumos şi dragostea de tot ce făceam. Dar pentru că acum tu eşti în neant eu nu mai pot folosi adresarea cu „dragă” şi nici declaraţia „te iubesc”. Aceste cuvinte le-am rezervat în exlusivitate pruncilor mici. Sunt convins că nu emiţi alte pretenţii.

Acestea fiind spuse închei scurta mea epistolă către tine. Dumnezeu să-ţi poarte de grijă pe mai departe.

Adio şi nu mă aştepta. Mai am treabă pe aici. Pruncii mici au nevoie de moşu şi moşu s-a rugat de Dumnezeu să-l mai lase cu ei pentru a le purta de grijă de când se trezesc şi până se culcă iară.

Nu am scris „Şapte poveşti de dradoste” http://www.nemira.ro/damen-tango/sapte-povesti-de-dragoste–2133 şi nici nu m-am inspirat din antologia Editurii Nemira Editura Nemira






Am scris doar o scrisoare femeii din neant.

3 comentarii:

  1. Foarte emoţionant, Liviu. Şi frumos scris. Mi-a plăcut foarte mult fraza asta: "Sunt poveşti de toate zilele cu ce facem şi unde mergem."
    Sănătate!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc tizule. Mă bucur că ţi-a plăcut articolul şi în mod special fraza cu poveştile de toate zilele.

      Ștergere

Citesc cu plăcere comentariile Dumneavoastră.