Hai !

Hai !
Hai cu mine, că te duc eu !

miercuri, 10 martie 2010

DRUMEŢ PRIN BURG

Când merg pe uliţele burgului ţin privirea spre pământ. Nu pentru a urmări gropile să nu dau în ele, ci pentru că aşa m-am obişnuit de când mă ştiu. Probabil moştenire din obiceiurile tatii, deşi nu l-am cunoscut îndeajuns.
Procedând aşa, văd caldarâmul şi las imaginaţia să fugă liberă în timp. Multe din pietrele pe care calc eu azi au fost călcate de moşii mei ieri şi strămoşii mei alaltăieri. Dar nu puţine au fost călcate cu sute de ani în urmă de nume celebre, unele menţionate în manualele de istorie, altele nu, după cum multe nume ce au trecut pe aici s-au pierdut în negura timpului, ori au fost purtate de robi anonimi. Pe aici au fost unguri, au fost şi nemţi, au fost şi saşi, au fost şi secui, au fost tătari, au fost şi turci, ba chiar evrei şi polonezi, dar toţi aceştia au întâlnit o pupulaţie băştinaşă de români. Erau mai săraci, erau mai slab organizaţi şi toţi cei care au trecut pe aici au reuşit să-i îngenuncheze. Românii erau doar şerbi pe moşiile celor tari. Dar trăiau aşa cum puteau şi dăinuiau. Trăiau mai mult într-o mlaştină, în Măieriştea Bălgradului, care se întindea pe o mare suprafaţă la poalele unui deal. Urme geologice spun că pe aici ar fi trecut chiar Mureşul, râul aflat azi la mare distanţă.
Poveşti şi legende despre trăitorii pe aceste meleaguri sunt multe. Realitatea timpului trecut peste ei este grăitoare. Aici au rămas peste veacuri românii şi o mică parte din ungurii născuţi aici. În timp lor li s-au adăugat şi ţiganii nomazi care s-au stabilizat, nefiind alungaţi. Nu ştiu dacă mai sunt nemţi şi saşi, de evrei ştiu că mai sunt vreo zece. După deschiderea graniţelor au plecat care încotro, sperând că vor găsi mari bogăţii. Poate le-au găsit, poate le-a fost ruşine să se întoarcă aşa cum au plecat, dar cert este că nu s-au mai întors. Cunosc oameni care au lucrat un număr de ani în Germania. Dar au venit acasă şi şi-au deschis diverse afaceri. Din când în când mai bombăne, dar în Germania nu s-ar mai întoarce. Aici e casa lor. Aici este ceva ce-i leagă strâns de caldarâmul pe care calcă.
Am fost şi eu plecat pentru o zi din ţară. Am fost şi am văzut. Am văzut una, alta, multe lucruri ce fură ochiul, dar şi multe ascunse de privirea fugară. Concluzia? Şi la ei ca la noi. Este greu de trăit de pe o zi pe alta ca om de rând.

3 comentarii:

  1. Ridică ochii din când în când ! Printre mulţi oameni înghesuiţi de griji, ai să vezi şi dintr-aceia care zâmbesc de undeva dinăuntrul lor. Chiar merită priviţi ! :)
    Oricum, nici unii, nici ceilalţi nu sunt oameni de rând. Viaţa cuibărită în fiecare îl face o mică minune.

    RăspundețiȘtergere
  2. aveti o leapsa de la mine
    http://www.hobbitu.ro/index.php/2010/03/11/leapsa-culturala/

    RăspundețiȘtergere
  3. Irinuco, am încetat să privesc la oamenii pe lângă care trec. Nu-i mai "işchitesc" pentru a afla ce poveri duc cu ei. Doar când sunt privit mai insistent privesc şi eu mai scrutător în ochii curioşi. Nu de alta, dar nu vreau să fiu deochiat. Am păţit odată-n tinereţe şi nu vreau să repet experienţa dobândită cu muţi ani în urmă.
    Minunea cuibărită-n om nu-l face de rând, dar îl aşează la rând.

    RăspundețiȘtergere

Citesc cu plăcere comentariile Dumneavoastră.