MEDITAŢIE DIURNĂ

 

imagine luată de pe internet

Privesc în oglinda vieţii mele şi văd copilul care, stând în genunchi, cu palmele împreunate, recita, cu glas tare, o rugăciune. O recita mecanic şi nu o înţelegea. Dar o recita. Şi o recita de câte ori se aşeza la masă pentru a mânca şi seara la culcare. Aşa a fost învăţat de mama sa.

După ce a mai crescut a mai încercat să înveţe şi altă rugăciune. Dar nu a reuşit. Mecanic nu putea învăţa, iar de explicat nu avea cine să-i explice, pentru că nu mai era timp şi de aşa ceva. Timpul a trecut cum a trecut şi pentru copilul devenit adolescent, a fost mai uşor să uite rugăciunile învăţate cândva, cu destulă trudă, decât să mai înveţe altele. 

Ajuns bărbat cu părul alb, copilul de atunci a încercat din nou să recite rugăciunea, învăţată cândva, cu zeci de ani în urmă. Şi ce surpriză. Nu o mai ştia. Dar s-a chinuit, azi cu un cuvânt, mâine cu o strofă şi până la urmă a reuşit să-şi amintească acea rugăciune. Ar fi fost mai uşor să ia o carte şi să o citească. Dar nu a vrut. Şi-a autoimpus că trebuie să-şi amintească rugăciunea recitată de micul copil. A vrut apoi să înveţe şi cealaltă rugăciune. De astă dată a luat una din cărţile ce le avea şi nu le-a băgat în seamă. A citit rugăciunea o dată, de două, de nouă şi de mai multe ori… Până la urmă a învăţat şi această rugăciune. De ce aşa greu? Pentru că nici de data aceasta nu se gândise la esenţa rugăciunii, ci o învăţase tot mecanic. 

În una din zile,  stând şi meditând,  s-a luminat. Gândindu-se la rugăciune, a înţeles că rugăciunea nu se face în neştire, pentru că rugăciunea nu este altceva decât exprimarea credinţei în Dumnezeu. Cum ne exprimăm această credinţă? Simplu. Spunând de la bun început: „Cred într-unul Dumnezeu“ apoi afirmând că este „Tatăl atotţiitorul“.  Pecetea rugăciunii este cuvântul „Amin“, care înseam-nă: „Aşa să fie“. 

Da, Amin spun sensului pe care l-am găsit în aceste rugăciuni. Nu a fost simplu, dar nici prea greu.

Şi viaţa m-a împins înainte. Nu cum ai urni un bolovan, ci dându-mă cu capul de pereţi. Atunci, în clipe de frământări, pentru a mă relxa, am căutat o carte de citit. Am văzut una cu coperte negre şi am luat-o. Era  Sfânta Scriptură. În ea am găsit istorisiri şi proorociri scrise cu mult înainte de venirea lui Iisus pe pământ. Deci scrierea era cunoscută. Dar de la Iisus nu avem nimic rămas în scris. De ce? 

Unii defăimători „atotştiutori“ se grăbesc să spună că Iisus n-ar fi ştiut scrie. Deci era analfabet. Oare? Chiar aşa să fie? Suntem îndreptăţiţi să facem o aşa tâmpită afirmaţie? Pe ce ne bazăm când scoatem din gură această afirmaţie? 

Părerea mea, a umilului mirean provenit din secretar de partid, este că o mai mare prostie decât afirmaţia că Iisus nu ştia scrie, nici că se poate. În primul rând trebuie avut în vedere că Iisus era un poliglot. El se înţelegea cu oameni din neamuri diferite, care, fiecare-şi vorbea graiul lui. Apoi, mai trebuie spus că Iisus, pentru a scrie, nu avea nevoie de materialele necesare scrisului: pergament – pană – cerneală. Ar fi fost suficient să se gândească la ce ar fi vrut să scrie şi slovele s-ar fi aşternut pe un suport (pergament, piatră, scândură, pânză, frunză, pom sau orice altceva) aflat undeva, în cu totul altă parte. Dar Iisus nu a vrut să lase scrise învăţăturile Sale. El a fost, este şi rămâne Dumnezeu Cuvântul. De ce? Pentru că în acele timpuri, ca de altfel şi azi, nu erau prea mulţi cei care se îndeletniceau cu cititul. Unii pentru că nu ştiau, alţii din comoditate. Dar vorbele erau ascultate de toţi. Cei mulţi, le luau ca atare. Doar „înţelepţii auguri“ îşi permiteau să le „tâlcuiască“. Şi a ieşit ce a ieşit. Una e Scriptura, scrisă de cei loiali lui Dumnezeu, şi alta-i făcătura celor  ce-şi  spun  „tălmaci ai Scripturii“.  Aceştia din urmă  nu ţin seama că Dumnezeu nu ne lasă să pătrundem ceea ce nu se cuvine. Sau poate cineva să fie aşa de sigur că o anumită previziune a celui mai titrat augur nu este întoarsă de Dumnezeu?    
Dumnezeu face ce vrem noi sau face ce vrea El? Şi atunci ce rost au tălmăcirile şi  răstălmăcirile Scripturii, care nu sunt altceva decât citit printre rânduri?

O altă categorie de defăimători, cu idei neavenite, este a celor care neagă existenţa lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Îl consideră ca „un simplu făcător de minuni“, iar pe Fecioara Maria o consideră „o femeie oarecare“, negând Cultul Marian. Aici trebuie să avem în vedere două aspecte contrare: a crede şi a nu crede. Fiecare este liber să meargă spre o direcţie sau alta şi să creadă în ceea ce doreşte, dar nimeni nu are dreptul să defăimeze ceea ce nu crede. Fiecare este obligat să respecte credinţa părintelui carnal, fratelui şi aproapelui chiar dacă nu o împărtăşeşte. Bunul simţ ne obligă la aceasta în calitatea pe care o avem de fiinţe raţionale, căci prin raţionament deducem şi ceea ce nu vedem. A se hazarda cineva în negări vehemente doar de dragul contrazicerii este o dovadă a incapacităţii inter-locutorului de a discerne binele de rău, cultura de incultură, lu-mina de întuneric. Mintea acelui ins este şi va rămâne întune-cată de propria-i ignoranţă.

Ideologii şi filosofii comunişti cunoşteau bine Scriptura. Analizându-le obiectiv lucrările se poate vedea că acestea sunt de fapt o îmbrăcare a Scripturii într-o altă haină. Vorbind mai din topor, cărţii cu coperte negre, i s-au pus coperte roşii. Cu toate că ei negau existenţa lui Dumnezeu şi propovăduiau ateismul, nu-şi permiteau să blasfemieze. Şi când spun ideologii şi filosofii, aceştia să nu fie confundaţi cu o anumită categorie de activişti inconştienţi. De aşa ceva nu ducem lipsă nici azi.