EVOCARE

             Nu se putea ca în acel an o mie opt sute şapte zeci şi..., când paşii poetului Eminescu l-au adus atât de aproape de cetatea "micii uniri" a voevodului Mihai, unde au fost martirizaţi Horea, Cloşca şi Crişan, pe unde a trecut şi Crăişorul Munţilor, Iancu, dar şi personaje ostile poporului român, deci nu se putea să nu fi trecut şi prin colbul uliţelor Bălgradului, pe unde au umblat autohtonii daci şi invadatorii lor romani, ori de alte neamuri cre au galopat pe Valea Mureşului mai târziu. Aerul fierbinte emanat de caldarâm ori drumul colbuit l-a chemat pentru a-l respira şi pentru a gusta apa amară din bătrânul burg. Nu se putea să treacă fără a vedea şi fără a auzi. Nu se putea...

Controversatul slujitor al literelor, Tudor Arghezi, care l-a văzut pe mai marele poet mărturiseşte: „Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei... Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească... Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat.“ Aceste cuvinte au fost scrise „după cincizeci şi cinci de ani trecuţi.“

Pentru Tudor Arghezi „Cazul poetului Eminescu nu intra într-o anume clasificare, nici pentru om, nici pentru poet; omul a suferit cumplit, şi poezia lui, încleştată, e a harului frământării.

Actor, student, gazetar, în luptă cu oamenii, cu şerpii, cu muştele, cu catârii – cu viaţa; pribeag, hoinar, încolţit, flămând, când îmbrăcat, când fără cămaşă pe el şi bolnav, într-o sărăcie  insuportabilă azi nici unui om civilizat, deprins cu minimum de confort, Eminescu nu a fost niciodată stăpân pe orele lui de lucru şi a scris pe unde apuca, de-a fuga şi pe sărite. Între secunde şi necesităţi, el trebuia, înainte de toate, să dea tipografului articolul lui politic, cotidian, plus informaţii şi fapte diverse... Poetul a robit la o masă de redacţie, alternând articolul de gazetă, plătit prost, cu poezia gratuită...“ Dar tot Tudor Arghezi preciza: „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat“.

Ce ar mai fi de adăugat la toate acestea? Nimic. Nimic şi totuşi multe, deoarece Eminescu este izvorul nesecat al tuturor inspiraţiilor, este modelul modelărilor ce nu pot fi imitate pentru că nu a lăsat loc nici măcar pentru un punctuleţ ori virgulă. Dar Eminescu a fost şi rămâne „crucificatul“ neînţeles al timpurilor sale şi al timpurilor noastre.

Şi din acest motiv a fost înlăturat în mod barbar dintre muritori şi trecut în nemurire graţie talentului pe care i l-a dat Dumnezeu, iar pentru că Eminescu este şi incomodul zilelor noastre, unii mai încearcă să-l discrediteze, iar unele poezii i se dau uitării şi e păcat, după cum mare păcat a fost şi când, în urmă cu ceva timp, nu se vorbea despre o altă categorie din poeziile eminesciene.

Cu toate acestea Eminescu a fost şi rămâne un geniu. A ajuns un geniu pentru că Dumnezeu l-a ales pe el şi nu pe altul în perioada bine rânduită 1850-1889.  Şi pentru că Dumnezeu  l-a ales pe el, l-a înzestrat şi fizic cu: „O musculatură herculeană... Păr negru ca corbul, faţa un brun alb... mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos şi mai totdeauna gânditor... (Avea) piciorul şi mâinile mici... dinţi regulaţi şi de culoare  gălbuie, când râdea  râdea cu mare poftă, şi râs sincer... Făcea abuz de tutun şi de cafele negre...“

Această descriere aparţine fratelui său  Matei Eminescu şi este datată „20 april 1909“.

Ca om Eminescu a existat atât cât a rânduit Dumnezeu. Nimic în cazul Eminescu nu s-a produs în afara rânduielii dumnezeieşti, după cum nimic nu a rămas nescris din ceea ce trebuia  să  fie  scris. Mai  mult  nu  a fost să fie, deşi unii autori susţin că Eminescu ar fi scris mult mai mult dacă ar mai fi trăit. Teoretic au dreptate, dar nu şi practic, pentru că, privind altfel lucrurile, putem presupune că în timp geniul s-ar fi plafonat în propria-i creaţie. Mai putem presupune şi alte aspecte ale noncreaţiei, dar să lăsăm presupunerile şi să ne limităm la realitatea pe care o cunoaştem: Eminescu este geniul eternităţii. Nu Eminescu omul, ci Eminescu spiritul cunoscut nouă prin intermediul minţii omului creator, Eminescu.

Şi, totuşi, se poate pune firesc întrebarea: A fost Eminescu ateu?  Pentru mine răspunsul categoric este...Nu!

Nici într-un caz despre Eminescu nu se poate spune că a fost ateu, iar Tudor Arghezi chiar îl consideră: „Sfântul precurat“.

Da! Cu toate păcatele lui, Eminescu a fost un sfânt, deoarece nu a fost cu nimic mai „păcătos“ decât  Ştefan, domnul Moldovei, neam de răzeşi amândoi. Ştefan a zidit mănăstiri, Eminescu a clădit literatura română. Ştefan cel Mare şi-a apărat patria cu sabia, Eminescu a folosit în acelaşi scop, pana şi cuvântul. Şi unul, şi altul au iubit şi-au venerat neamul din care s-au tras, lăsând întru amintire pecetea numelui peste pecetea timpului.

(Publicată în „Buletin Parohial” numerele 4/2004 şi 5/2005)