Hai !

Hai !
Hai cu mine, că te duc eu !

joi, 17 iunie 2010

La scăldat

 Ar mai fi una de zis. Dar pacă am uitat ce că m-am încurcat pe potecile astea de aici. Ia să vedem: aia nu, aia da, dar mai târziu, aialtă nici atât... a, da! Poate asta. Am ajuns la bătrâneţe fără să învăţ a înnota, deşi nu-mi este frică de apă şi nu mă feresc a intra până la subsuoară dacă am unde. Şi cum sunt destul de lung, vă daţi seama că subsuoara mea e cam departe. Şi de ce nu ştiu înnota? Păi simplu. Am o reacţie negativă la înnot. Reacţie căpătată pe la vreo... hai să zic nouă poate zece ani, deci prin jurul lui 1953, anul în care a murit şi "Starlin" cum îi ştiam IO că trebuie să-i zic. Dar asta nu pentru că m-a învăţat cineva, ci aşa-mi cădeau bine literele în cuvânt.
   În vara acelui am m-am luat coadă după un frate al mamei şi un văr al lui, mai mari ca mine cu vreo 9-10 ani, şi am mers la Murăş. Acolo am căutat unde era apa mai mare şi am găsit o porţiune unde-mi ajungea la capul cheptului, că era secetă şi Mureşul mic. Şi, la un moment dat, cum stam IO aşe, gură cască, privind niciunde, numa ce mă trezesc sub apă. M-a trântit fratele mamei. Buimăcit şi neavând vreme să trag aer în chept decât sub apă, am holbat ochii să văd unde sunt. Eram pe fundul Murăşului şi mă ducea apa. Din instinct m-am răsucit peste cap pentru a ajunge cu picioarele pe prundiş cu faţa în jos şi m-am ridicat încercând să respir şi să tuşesc. Nu mai puteam, dar cu prezenţă de spirit vărul mamei mi-a cărat nişte pumni în spate până mi-am revenit. Deşi eu am vrut să mai rămânem, ei m-au dus acasă, unde nimeni n-a povestit nimănui nimic până astăzi când povestec eu.
   După ani de zile, prin vacanţa de vară a anului 1962 am fost într-o excursie cu Şcoala Sportivă la mare. Jucam baschet şi am avut ceva rezultate. Nici acolo nu m-am ferit de apă deşi nu ştiam să înnot. Am ajuns undeva în dreptul unei geamanduri şi după o mişcare greştită, poate sărind după o minge, am ajuns sub apă. Atunci am gustat apa de mare, dar aveam deja experienţă şi nu m-am speriat.
   Au mai trecut nişte ani şi în 1980 am ajuns din nou la mare, de data asta la un curs de partid. Într-o după-masă moleşită, hai şi noi să ne răcorim în mare. Tot pe undeva pe unde era apa mare jucam volei. La un moment dat sărind după o minge, în cădere mi-a cedat genunchilul piciorului drept şi am ajus cu spatele pe nisipul de sub apă. Nimeni nu şi-a dat seama ce mi s-a întâmplat, dar atunci am reuşit puţin mai greu să mă redresez şi am stat mai mult sub apă. Însă ştiam gustul apei de mare şi când am ieşit la suprafaţă toţi credeau că am vrut să mă joc.
   Păi acum ia spuneţi şi voi. Mai pot eu să înving reflexul de a nu înnota? Am făcut doar scufundări reuşite şi de peste două decenii nici din alea. Acum nu mai intru nici în Murăş pentru că acolo s-a extras din dreu pietriş şi nu mai ştiu la ce să mă aştept. Mai bine privesc apa de pe ţărmure.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Citesc cu plăcere comentariile Dumneavoastră.