Dar asta-i treaba ei. A trecut şi pe mine m-a lăsat singur în noapte. Singur cu gândurile mele. Şi gândurile-s multe, adunate în timp, dorurile arzătoare, purtate de timp, timp ce nu se mai întoarce nicicând. El merge înainte nepăsător cu pas agale, în ritmul orologiului din perete. Tic-tac, tic-tac. Şi la fiecare pas al timpului cade peste mine un fulg alb. Fulg din pana unui porumbel voiajor ce pluteşte în zbor spre zări albastre. Nu are bai căi frig, nici dacă-i cald, nici de plouă ori ninge. El doar zboară şi din când în când face un scurt popas pe unde apucă. Sunt drumuri doar de el ştiute. Eu stau întins în iarba verde a gândului meu sub un soare dogoritor şi privesc făptura ce joacă în zare. E cald şi bine. Pajiştea în care mă aflu are o mireasmă îmbătătoare. Este o pajişte ştiută din anii copilăriei, când mergeam cu moşu şi buna pe hotar. Dar de ce moşu-i primul? Că doar buna îmi purta de grijă iar de moşu ştiam frică. Nu m-a bătut, dar cu toate astea ştiam frică de el. Şi nu doar eu, ci toţi ai casei. Fiecare căutam să nu-i ieşim din vorbă. Păi motivul e doar unul. El era cel care mergea în fruntea grupului nostru. Şi cum mergea el, aşa mergeam toţi. Nu se grăbea, dar nici nu se oprea. Avea un ritm constant la mers şi la lucru. Nu zăbăghea, cum se zice pe la noi, nu fuşerea lucrul şi nici nu-i plăcea să vadă pe alţii lucrând de mântuială.
Anii au trecut şi acum am rămas singur cu gândurile mele şi penele albe adunate pe capul meu. Sunt multe. Dar aş vrea să se mai adune şi Dumnezeu să-mi mai dea putere să termin ce am de terminat. Ştiu. Totul se termină când vine vremea. Numai că eu aş vrea ca această vreme să vină după ce termin pentru a nu lăsa nimănui povara mea. Fiecare să-şi ducă povara lui. Şi eu îl rog pe Dumnezeu să mă ajute să-mi duc povara până la capăt. E povara mea şi nu vreau s-o dăruiesc nimănui. Orice altceva dăruiesc, dar povara şi viaţa nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Citesc cu plăcere comentariile Dumneavoastră.