Sfârşit de brumărel

Sfârşit de brumărel. Peste trei zile pleacă şi el pentru a lăsa loc brumarului.

E o zi frumoasă de toamnă. Lunca Mureşului este pustie. Doar ciorile cheamă ploaia, sau poate zăpada, cu croncănitul lor, uneori sinistru. Departe în zare, undeva în spatele meu,

 se vede şi satul copilăriei mele. Ciugud. Azi nu îmi mai spune nimic. Totul s-a terminat odată cu plecare bunicilor mei în lumea basmelor.

 Puţin mai spre dreapta, cum stau şi privesc, este satul Limba, pe unde an trecut când m-am dus singur la Oarda. Eram mai mic decât Ioana acum. Ea are patru ani şi nouă luni, iar eu nu aveam trei ani.

Merg singur pe dig. Dar totuşi, în faţa mea văd pe moşu, lângă mine pe buna şi lângă buna e mama. Suntem toţi prezenţi în imaginea amintirilor, iar amintirile se derulează cu fel şi fel de imagini în care apar, rând pe rând, şi ceilalţi membri ai familiei. Eram o familie numeroasă, în timp ce azi sunt aproape singur. Cornelia şi bărbatul ei cu problemele lor, Ioana cu grădiniţa, iar cel mic e prea mic.

Soarele licăreşte oglindindu-se în apa Mureşului. 

Peste mine a mai trecut un an, an care a lăsat urme. Nu sunt urme adânci, dar sunt urme ale trecerii timpului, căci timpul trece şi tace. Dar trece.

Ajung pe malul Ampoiului.

 O vână de apă ce curge agale. Se cunoaşte că a fost mult timp secetă la munte. Doar câte un pescar mai tulbură, din când în când, liniştea apei. 

Undeva departe, pe dealurile Bilag, se proiectează siluetele zvelte ale coşurilor Refractarei. Au rămas doar simple decoruri. Nu mai avem siderurgie. Deci, cine să mai folosească produsele refractare? Mai departe este coşul centralei termice de zonă, obiectiv rămas neterminat. Dar chiar dacă era terminată termocentrala, la ce mai folosea azi, când toţi locuitorii Bălgradului avem centrale de apartament? Şi undeva spre orizont zăresc silueta Fabricii de zahăr din Teiuş. Asta a fost terminată şi un an chiar am mâncat zahăr de aici, dar azi produce materiale de construcţie şi se numeşte „BAUMIT”. Alte vremuri, alte îndeletniciri.

Tiptil, tiptil, timpul a trecut în ritmul lui constant şi eu am intrat în bătrânul burg pe altă poartă. Am ajuns pe străzile umblate în copilărie după cumpărături la o alimentară sau la o brutărie unde duceam pâinea la copt. Aici unele case sunt aşa cum au fost atunci, demult, dar cele mai multe sunt altele. Mult mai mari. Cele mari de atunci, au rămas mici acum.

Amintiri nesemnificative, banale chiar, pentru alţii, dar importante pentru mine. În ele se ascund anii copilăriei, adolescenţei, maturităţii şi îmbătrânirii mele.

Amintiri, amintiri. Amintiri de neuitat.