În liniştea nopţii

Orologiul bate ceasul de după miezul nopţii. Linişte. Peste tot e numai linişte. Până şi câinii au uitat să latre. Timpul trece cu paşi uşori şi fredonează cântecul lui preferat: tic-tac.

Este data la care au trecut sărbătorile de iarnă. Inclusiv Crăciunul bătrân, socotit în stil vechi de moşii mei. Au trecut fără să avem zăpadă peste burgul trist. Sau poate doar eu îl văd trist pentru că mă apasă tot mai greu povara anilor ce mi s-au cocoţat pe umeri. Da ! Sunt mulţi anii adunaţi, dar totuşi mi se par puţini. Aştept zilele în care să pot ieşi din nou la plajă. Soarele îmi reîncarcă bateriile vieţii şi Mureşul îmi spală păcatele adunate în timp. Da ! Am fost un mare păcătos. Poate am făcut şi multe nedreptăţi în jurul meu, dar nu ştiu să le fi făcut vreodată cu intenţia voită a pricinui cuiva rău. Şi pe mama am necăjit-o de multe ori, dar niciodată nu mi-am permis s-o înjur cu voce tare pentru ca peste un minut să-i cer ceva. Ba mai mult. De la o vreme, spre sfârşitul vieţii ei, o duceam de mână aşa cum mă ducea şi ea când eram copil. Cred că-i plăcea pentru că nicicând nu şi-a retras mâna din mâna mea, iar eu aveam răbdare să merg după pasul ei puţin nesigur. Sunt zile şi nopţi trecute, iar greşelile nu se mai pot repara. Sunt toate înghiţite de nebuloasa timpului. Astăzi în schimb, parcă lumea s-a întors pe dos. Fetiţa de altădată, care-mi venea în întâmpinare şi alerga în braţele mele când veneam de la serviciu, este cu totul alta. Cine a influenţat-o şi de ce s-a schimbat, nu ştiu. Ştiu doar că nu ne mai putem înţelege şi când vreau să n-o mai bag în seamă mă zgândăre şi atunci îi arunc vorbe grele, care au darul să pună paie pe foc pentru a nu-l lăsa să se stingă. Poate aşa trebuie să fie şi în acest fel să-mi plătesc păcatele. Dumnezeu să-mi dea putere pentru a putea duce ce-mi este hărăzit atâta timp cât este necesar să fiu alături de Puii Mici Ioana şi Daniel.

Acum Ioana este cum eram eu în anul când a murit tata. Deşi am trăit puţin timp alături de el, îmi amintesc multe secvenţe petrecute împreună. De atunci au trecut peste şaizeci de ani, care reprezintă dublul anilor ce ia avut el când ne-a părăsit. O viaţă de om dorită dar netrăită. Acum Ioana este cum era şi mama ei când fugea în calea mea şi mi se arunca în braţe să o iubesc. Dar acum  Ioana este oprită uneori de a mai veni la „moşul”, însă ea tot vine, se lipeşte de mine şi mă întreabă dacă o mai iubesc. Acum şi Bebe (Cristian-Daniel) a început să alerge lipa-lipa la „momu” şi dacă mă găseşte lungit în pat mă gâdilă în talpă şi strigă: au, au ! Da ! Muşu’ îi iubeşte şi ei simt asta. Pentru asta moşu’ va mai trăi încă mulţi ani de acum în colo, căci aşa cum spunea poetul Adrian Păunescu: „nu mor caii când vor câinii”.

E noapte şi linişte. O noapte în care nu pot dormi pentru că am dormit ziua când a dormit şi Bebe iar eu „l-am vegheat”. Da ! Nu de puţine ori se întâmplă să-l culc pe Bebe şi eu să adorm înaintea lui. Dormim amândoi şi ne simţim bine alături unul de altul. Dar astăzi moşu’ este rău şi nu vrea să stea cu el. Să se descurce mamă-sa că tot s-a săturat de moşu’ şi îşi doreşte să-l ia dracu’ odată şi să-l ardă focul. Vorbe de om inteligent cu scaun la cap !

Şi uite aşa, în ritmul lent al scurgerii timpului, păşim agale în Noul An recent început. Păşim şi mergem înainte. Nu avem de ce ne opri. Mergem şi plătim ce avem de plătit pentru că în viaţă totul se plăteşte. Mai puţin cele bune care se şi uită mai repede. Numai că eu nu pot uita ce am făcut când eram copil de doi-trei ani, după cum nu uit ce fac şi ce spun nici acum, la poarta celor şapte decenii de viaţă. O viaţă trăită, o viaţă în care am făcut multe, o viaţă în care mai am drum de parcurs şi îl voi parcurge la pas domol privind burgul şi împrejurimile lui în cântecul molcom al timpului: tic-tac, tic-tac...