Lunca Mureşulşui sau Râtul Mureşului cum i se mai zice.
N-am reuşit să cuprind toată Lunca Mureşului. Doar de la Târgu Mureş la Arad. Dar cred că este destul.
A fi drumeţ prin „rât” este o plăcere. Pentru cei care nu au pretenţii a fi cazaţi în hoteluri de lux, a consuma bunătăţi „mai bune ca la mama acasă” şi a se bălăci în piscine de „ultimul răcnet”. Lunca, la fel ca şi muntele, este pentru iubitorul drumeţiilor „per pedes apostolorum”. Lunca este de regulă bătură de pescarii iubitori de pescuit în ape curgătoare. Dar nu este neapărat nevoie să fi pescar pentru a iubi lunca. Eu nu am pescuit niciodată şi nici nu voi pescui. Mie-mi place să mănânc peşte, nu să prind peşte. Şi ăsta este reversul unei zicale a unui unchi de-al meu, mare pescar, Dumnezeu să-l ierte, care zicea: „io nu mânc peşte veac. Io prind peşte! ”. Dar mie-mi face o plăcere deosebită să mă plimb prin „monotonia” luncii. Merg „gură cască” privind buruienile şi gâzele. Din când în când mai fac şi câte o fotografie.
Din Lunca Mureşului am multe fotografii. N-am să vile arăt pe toate. Am să vă aăt doar Mureşul văzut din goana trenului. Poate o să vă placă.
Dar, de ce Mureşul văzut din goana trenului? Păi singurul unic motiv este că-mi place să merg cu trenul. Dacă sunt pus să aleg între tren şi autoturism, să fiţi convinşi că aleg trenul, chiar dacă ştiu că trenul nu mai circulă demult conform graficului... Cu autoturismul doar dacă nu am varianta tren.
Călătoresc cu trenul şi privesc la peisajele ce se derulează aidoma unui film. Le cunosc, dar continui să le privesc cum priveam fotografiile pe care le făceam cândva într-un minilaborator analogic şi de fiecare dată găsesc ceva nou, ascuns în ele. Sunt imagini vechi şi totuşi noi, iar amintirile mă dor şi cel mai tare mă doare dorul de mama, care nu mai este în tren pe bancheta din faţa mea. Mă doare gândul la drumurile pe care le făceam cu mama şi cu Cornelia când era mică. Mă doare gândul la anii copilăriei mele când plânsul clopotelor în ceas de seară a vestit, cu melodia unui cântec sumbru, moartea tatei. Este o melodie ce a rămas vie în mintea mea şi, paradoxal, o îndrăgesc. Dar la fel mă doare şi gândul la tot ce am făcut sau n-am făcut în anii adolescenţei, în anii tinereţii şi ¬în anii maturităţii mele.
Orice călătorie cu trenul este pentru mine un dialog mut cu trecutul şi îmi dă un nou prilej de a dezgropa amintirile. Acum las gândul să-mi fugă cu zeci de ani în urmă şi ajung undeva în timpul începutului copilăriei, când am făcut primul meu drum cu trenul. A fost un drum la Cluj, într-un vagon clasa a III-a, era frig şi aglomeraţie mare în tren. Din această pricină, o parte din drum a trebuit să-l facem pe platforma dintre vagoane, o tablă ce zdrăngănea permanent şi cumplit lovindu-se de tampoane. O altă parte de drum am făcut-o într-o mare înghesuială la capătul vagonului, unde noi, copiii, am şezut pe cufărul (valiza din lemn) unui călător, iar mama, sărmana mamă, a rămas mai departe în picioare tot restul drumului. Dar fiind tânără, şi obişnuită cu lucrul, a rezistat.
La înapoiere, am avut parte de aceeaşi înghesuială în tren, numai că de astă dată am reuşit să găsim locuri pe bănci din lemn, vopsite cafeniu, într-un aşa-zis „bouvagon“, unde un cunoscut ne-a făcut loc să şedem. În rest, acelaşi frig şi acelaşi miros greu de suportat.
De atunci au trecut mulţi ani. Numărul lor nu mai are nici o importanţă. Calea ferată s-a modernizat mult, deşi în principiu este aceeaşi. Azi călătoresc în confortabile vagoane clasa I, construite tot în vremuri demult apuse. Aşa e viaţa. Tot ce este nou se învecheşte şi odată cu ea ne învechim şi noi. Unii rezistăm mai bine acestei uzuri, alţii mai puţin bine şi cad pradă deznădejdii. De ce? Poate că nu s-au pregătit în suficientă măsură să treacă pragul psihologic al unei anumite vârste. Poate s-au lăsat prea mult captaţi de miracolele şi frumuseţile tinereţii, iar atunci când acestea au trecut cu zborul lor lin, ei nu au mai avut curajul să privească oglinda realităţii şi când totuşi s-au văzut în ea, nu au mai recunoscut imaginea oglindită. Dar tot aşa de bine se poate să nu fi ştiut să-şi conserve energia creatoare, sau poate, pur şi simplu, le-a plăcut să-şi bată joc de propria lor viaţă, ignorând tot ce-i înconjura. Este greu, chiar foarte greu să precizăm ce ne determină să luăm o decizie într-o variantă sau alta şi cu atât mai mult, şi mai greu este să analizăm realist faptele noastre, darmite ale altora.
Aceasta-i viaţa şi nu ne putem opune ei. Ne place, nu ne place, suntem datori să o trăim aşa cum este ea. Bună – rea, e viaţa mea, a ta şi a lui. Eu o car pe a mea, ea mă cară pe mine. Fiecare îşi cară propria-i viaţă şi este cărat în acelaşi timp de ea. Şi toţi mergem înainte, numai înainte.
Taca-taca... tac-tac; ... taca; taca – tac, tac... tac!
Trenu-şi spune necontenit şi neobosit povestea. Este o poveste învăţată pe durata multor ani trecuţi peste ceea ce se cheamă „drum de hier“. Este o poveste care ne aduce aminte de pionieratul căii ferate, când micile locomotive cu abur trăgeau, gâfâind, două-trei minivagoane cu „iuţeala maximă“ de 5 km pe ceas şi erau ridiculizate că cei care se grăbeau, ajungeau mai repede mergând pe jos. Tot atunci, mecanicul era obligat să oprească trenul pentru a trece diferite animale pe unde nu te aşteptai. Deci nu este de mirare că mergând pe jos, ajungeai mai repede decât cu trenul. Dar tot atunci, şi ceva mai târziu, când „iuţeala maximă“ a sporit, şi vagoanele s-au mărit, conductorii aveau mănuşi albe şi ştergeau barele vagoanelor (dar nu cu mănuşile, ci cu cârpele ce le aveau la ei) imediat ce trenul oprea în gară.
Taca-taca… tac-tac… crrrrţ!
Taca-taca, ... tac-tac… povestea trenului continuă cu amploarea luată de construcţia căilor ferate şi gândul unora se mai îndreaptă cu pioşenie spre cei care au trudit pe şantierele: Bumbeşti-Livezeni, Agnita-Botorca, Salva-Vişeu...
Taca-taca, tac-tac! Au urmat apoi multiple şi complicate lucrări de modernizare şi electrificare a căii ferate, pentru ca, mai târziu, taca-taca, tac-tac... să urmeze şi căderea căii ferate. Crrrrţ! De ce?
Poate că unora le este mai convenabil şi rentabil să se facă transportul pe şoselele pline de gropi, decât pe calea ferată, care obligă să se execute lucrări de întreţinere complexe şi costisitoare pentru a nu da cu trenul jos, pe şcarpă... Cu „ştrecul“ nu te poţi juca! Dacă dai cu maşina-n şanţ, de vină e şoferul, nu groapa. Dar dacă dai cu trenul pe şcarpă, de vină sunt mai mulţi… şefi cu grade mari!
Taca-taca, tac-tac! spune trenul povestea lui, apoi în scrâşnet de frâne, crrrrţ, scandalul saboţilor strânşi pe roată, se opreşte şi tace. Până când? Până când „impegatul”, dirijorul circulaţiei, dă din nou semnalul de plecare şi atunci iar se dea-pănă povestea... taca-taca, tac-tac... tac-tac... !
În goana lui nebună peste aliniamente, curbe, pante, rampe, viaducte, poduri, podeţe, pasaje, prin tuneluri, prin păduri, peste dealuri sau câmpii, la şes sau la munte, trenul trece nepăsător pe lângă privelişti de vis sau de coşmar.
Priveliştile de vis sunt ce a mai rămas din „mama natura“, peisaje care încântă ochiul, universul în care omul s-a amestecat mai puţin. Priveliştile de coşmar sunt mulţimea construcţiilor dezafectate, construcţii care au fost cândva întreprinderi industriale sau agricole, dintre care multe au fost chiar rentabile.
Dar nu mai are rost să ne gândim la ce a fost. Să ne gândim la ce este şi să aşteptăm pentru a vedea ce vine.
