Hai !

Hai !
Hai cu mine, că te duc eu !

marți, 31 ianuarie 2012

Adio lună de-nceput



Adio lună a începutului de an. Astăzi ne despărţim şi noi ne vom continua drumul cu Făurar. Ai fost geroasă doar spre sfârşit şi pentru asta îţi mulţumim. Îţi mulţumim şi pentru că ne-ai dat puţină zăpadă să putem merge cu săniuţa la plimbare. Îţi mulţumim pentru cadourile aduse Ioanei de ziua ei, dar şi pentru că nu l-ai uitat pe Bebe, frăţiorul ei. Îţi mulţumim pentru că, în general, puse una peste alta, ai fost o lună frumoasă.

Peste un an nevom reîntâlni. Noi vom fi mi bătrâni, tu la fel de tânără cum ai fost în acest an şi în anii care au trecut. Doar eşti prima. Eşti mezina anului. Nu ştiu cât de sănătoşi vom fi noi, dar tu cu siguranţă vei fi sănătoasă şi viguroasă.  Nu ştiu cât de bogaţi vom fi noi, dar tu cu siguranţă vei fi bogată, dar şi nedreaptă pentru că bogăţiile tale le împarţi doar cu unii şi pe alţii îi laşi „flămânzi şi goi fără de adăpost”,

Adio deci, căci în acest an tu pe la noi nu mai treci.


sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Maidanezii


Îi vezi peste tot. Prin parcuri, pe străzi mai mult sau mai puţin aglomerate, prin preajma terenurilor de joacă pentru copii, prin gări şi autogări, pe unde nici nu te aştepţi. Unii sunt paşnici, alţii sunt fioroşi şi periculoşi. Unii sunt frumoşi, alţii sunt răpciugoşi. Pentru ei se luptă ONG-urile de protecţie a animalelor. Nu ca să-i hrănească şi să-i ocrotească, ci ca să nu fie exterminaţi. Pentru ei, mai anii trecuţi, a făcut mare vâlvă o personalitate din lumea artistică şi ca să pună moţ situaţiei lor din România, a luat unul de pe stradă pentru a-l ocroti. Doar unul din câteva mii de haite. Vezi Doamne, pentru a arăta ce sadici sunt românii.

Din colecţia mea de fotografii scot câteva cu maidanezi. Nu sunt urâţi maidanezii mei, dar unii se plimbă în haină. Eu nu am avut probleme cu ei, dar alţii da, şi chiar probleme foarte grave.




Pe vremuri, când eram copil, nu erau ONG-uri pentru protecţia animalelor, dar câinii erau ocrotiţi. Cei care nu-şi ţineau câinii acasă rămâneau fără ei. Hingherii îi adunau de pe străzile oraşului şi îi omorau în locurile special amenajate din afara urbei. De regulă situate lângă bordeiul hingherilor. Tot atunci hingherii umblau pe sate şi strigau: „na, care aveţi câni de dat până-i maistăru prin sat !” Erau sadici acei oameni? Nu ! Pentru ei câinii constituiau hrana de toate zilele. Dar nu orice fel de câini, ci numai cei tineri. Ei mâncau câinii la fel cum mâncăm noi mieii la Paşti, italienii pisicile şi alte naţii şerpii, lăcustele ori viermii. Pielea câinilor era tăbăcită şi folosită pentru încălţăminte. Şi ce mai încălţăminte ieşea din ea. În bocancii făcuţi din piele de câine nu intra apa. Stam zile întregi la săniuş şi nu ni se udau ciorăpeii. În schimb astăzi, o duc pe Ioana câteva ore la săniuş şi o aduc acasă cu ciorapii uzi. Nu pentru că ar avea talpa cizmuliţelor dezlipită, ci pur şi simplu pentru că intră apa prin „pielea” din plastic.

Maidanezi şi maidanezi. La mine în burg n-am mai văzut, dar în alte părţi da. Este vorba despre boschetari. Şi ei sunt tot un fel de maidanezi, numai că ei sunt oameni. Sunt oameni nevoiaşi care nu au unde se adăposti şi ce mânca. Pentru ei casa este banca din parc şi masa pubela. Pentru ei nu sunt ONG-uri care să le ceară drepturile, iar drepturile lor sunt limitate la a răbda foame.  Cam asta este diferenţa între un câine vagabond şi un om vagabond. 

vineri, 27 ianuarie 2012

La săniuş


După ce ieri şi alaltăieri a nins şi la noi, astăzi a aînceput deja să se topească. Cu toate acestea am mai găsit pe unde să mergem cu săniuţa. Drumul a fost greu, dar a meritat. Bebe a luat primul contact cu zăpada fără să ştie ce este aia. În schimb Ioana, deabia a aşteptat ca "moşul" să-şi ţină promisul.
Să vedem ce va fi şi mâine, căci şi mâine va fi o zi.

joi, 26 ianuarie 2012

Ninge şi la noi





De ieri a început să ningă şi la noi. Ioana s-a bucurat că o duce "moşul" la grădiniţă cu săniuţa, iar bebe se uita mirat că nu ştia ce se întâmplă de afară nu mai este cum ştia el.

Astăzi, când vine Ioana de la grădiniţă, moşu' îi va aşeza frumos pe săniuţă, bebe în braţe la Ioana să nu cadă, şi îi va duce la plimbare. Sper să ţină zăpada până atunci.

luni, 23 ianuarie 2012

duminică, 22 ianuarie 2012

Retro



De ziua ei la Ioana au venit mai mulţi copilaşi. S-au jucat, au mâncat, au băut (sucuri bineînţeles) iar la plecare fiecare a mârâit că mai stă. Din cioporul copilaşilor nu a lipsit nici Bebe, care a făcut scandal când a venit ora de culcare pentru că ar mai fi stat.







Ce mare diferenţă între aniversările zilelor de naştere de acum şi a celor de când eram eu copil. Când eu am împlinit 6ani, nimeni nu m-a băgat în seamă şi nici copii nu au venit de ziua mea. Doar eu şi Livia ne foiam prin curte şi prin casă, motiv pentru care nu am nici-un fel de amintiri de atunci. Amintirile le am numai de la şase ani şi jumătate când l-am văzut ultima dată pe tata. Era în primăvara anului 1950. O zi cu soare, dar răcoroasă. Eram în curtea casei parohiale la Bărăbannţ cu tata şi sora mea Livia, care avea atunci patru ani şi câteva luni. Tata se dezbrăcase până la brâu şi sta la soare. Mama i-a spus să aibă grijă să nu răcească. Nu mai ştiu ce i-a răspuns tata, dar ştiu că el a râs. Probabil am făcut ceva giumbuşlucuri noi, copiii. Nu a durat prea mult şi tata s-a retras în casă iar peste câtva timp a plecat la oraş. A plecat fără să se mai întoarcă la Bărăbanţ. Pe mine m-a mai dus mama să-l văd, dar nu mi-l amintesc cum era atunci. Probabil nu am mai avut puterea să-l privesc şi am fost doar fizic în preajma lui. Simţeam că ceva nu este bine. Şi nu a fost. La începutul lunii iulie s-a stins cu gândul la noi, copiii lui dragi, care deşi nu eram acolo, ne-a auzit jucându-ne în curte şi le-a spus celor de lângă el: „lăsaţi copiii să se joace, nu-i aduceţi aici !”

joi, 19 ianuarie 2012

La taifas cu moşu'


Ei dragii moşului, cum mai trece şi vremea asta. Parcă ieri m-am născut şi acum uite-mă la doi paşi de a face şapte decenii de viaţă.  În tot acest timp nu ştiu dacă vremurile au fost vreodată limpezi cu adevărat.

La început războiul, apoi lupta de clasă pentru instaurarea puterii populare, a urmat apoi colectivizarea agriculturii, după ce s-a terminat şi cu asta a venit restricţionarea consumului intern pentru a putea fi plătite datoriile externe, apoi a urmat căderea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi declararea ca „morman de fier vechi” la tot ce s-a făcut în perioada respectivă, a venit apoi rândul strângerii brăcinarului pentru a se vedea „luminiţa de la capătul tunelului” iar în final s-a ajuns la concluzia că românii au salarii şi pensii nesimţite. Deci jos cu ele şi cu ce v-a rămas voi "să trăiţi bine" !

Pentru mine, copil neştiutor, au fost frumoşi şi anii de început. Pentru mine, adolescent derutat, au fost frumoşi şi anii de şcoală cu necazurile lor. Pentru mine, tânăr la porţile vieţii, au fost frumoşi şi anii de cătănie iar mai târziu anii începutului de carieră. Pentru mine, bărbat în toată firea de acum, au fost frumoşi şi anii de ceferist când lucram fără a simţi oboseala. Ba mai mult, aceşti ani mi s-au părut a fi cei mai frumoşi deşi în această perioadă a început să se facă simţită lipsa alimentelor de bază, lipsa materialelor de care aveam nevoie la serviciu, lipsa căldurii în apartamente şi multe alte lipsuri. Au urmat apoi anii vieţii de pensionar. Nu au fost urâţi nici aceştia deşi banii şi-au pierdut valoarea şi mă descurcam tot mai greu cu aprovizionarea celor necesare. Astăzi aproape că nu mai fac faţă cheltuielilor. Dar nu mă plâng. Important este că sunt sănătos şi nu trebuie să dau bani şi pe medicamente. Dar cât voi mai rezista? Când merg să-mi cumpăr mâncare nu cumpăr cine ştie ce, dar dacă în urmă cu doi ani lăsam vânzătorului două sute de lei, azi îmi trebuie patru sute de lei. Dacă în urmă cu doi ani lăsam la fisc pentru impozite şi taxe în jur de o sută de lei, azi îmi trebuie peste două sute de lei. Norocul meu că nu sunt beţiv şi că m-am lăsat de fumat cu mult timp înainte de a mă pensiona.

Vremuri şi vremuri. Ce ne va mai aduce ziua de mâine? Nu ştiu, dar ştiu că vine din nou primăvara cu frumuseţile ei. În mod normal ar trebui să vină şi primăvara vieţii căci toamnă şi iarnă a fost destul.

Acum fulguieşte peste burgul adormit. Este ceea ce se spunea în bătrâni „hoaspa rezultată din vânturarea cucuruzului” rămas pe fundul hambarului. Nu este o ninsoare consistentă. Se va termina repede precum s-a terminat şi cucuruzul (porumbul). Rămânem în aşteptarea recoltei viitoare.

luni, 16 ianuarie 2012

Noi revolte

- imagine luată de pe internet -

Nu vă fie frică şi Băsescu pică! Se aude strigându-se în zilele acestea pe acolo pe unde mulţimea s-a adunat prin pieţe. Asta după ce ieri-alaltăieri se striga: jos Iliescu şi asta după ce lecţia a fost învăţată de la jos Ceauşescu ! De fiecare dată la aceste mitinguri au avut loc violente ciocniri între protestatari şi forţele de ordine.

Dar cine sunt protestatarii? În mulţime se văd oameni liniştiţi şi oameni agitaţi, puşi pe bătaie. Oameni care ştiu să se bată, oameni care au învăţat bine lecţia bătăii. Aceştia au constituit şi constituie grupurile de instigatori infiltrate printre oamenii paşnici. Pe aceştia îi evită oamenii de ordine care se aruncă în disperare asupra bătrânilor pentru a-i face să tacă. Pe lângă bătrâni mai sunt luaţi în primire şi tineri paşnici sau femei care nu fac altceva decât să strige. E drept că în grupurile de instigatori mai intră şi tineri educaţi pe maidan, dar nu ei dau tonul. Ei acţionează doar din teribilism. Instigatorii instruiţi sparg vitrinele, iar teribiliştii devastează magazinele. Primii se fac că-i lovesc pe jandarmi, pentru că asta au învăţat la artele marţiale, ceilalţi aruncă spre jandarmi cu pietre şi sticle incendiare, iar de lovit lovesc pe cine se nimereşte: tineri, bătrâni, femei şi câte un jandarm neatent.

Haos, mult haos. Această stare convine de minune puterii pentru a-şi masca neputinţa. Neputinţa luării unor decizii corecte, neputinţa gestionării a ceea ce a mai rămas din bogăţia ţării, neputinţa dialogării cu oamenii. Dar ce dialog să mai porţi cu oamenii pe care i-ai adus la disperare prin condiţiile de viaţă mizerabile impuse? Oamenii au sperat că Băsescu le dă marea cu sarea şi când colo s-au trezit cu salarii şi pensii tăiate, cu locuri de muncă desfiinţate, cu impozite şi taxe mărite, cu drumuri tot mai proaste şi autostrăzi ce se degradează înainte de a se circula pe ele, fără flotă, fără petrol, fără cărbune şi gaze naturale, dar cu lozinca afişată: „să trăiţi bine !” fără a mai zice că nu mai avem industrie şi agricultură, alea au dispărând înainte de guvernarea Băsescu secondat mai târziu de loialul său Boc.

Haos deci. Mult haos şi locul acestui haos probabil va fi luat de neputinţă. Şi atunci va urma un alt jos X ! „Nu vă fie frică şi X  pică !” Până când? Că acest „jos !” pare a fi un lanţ al slăbiciunilor. Al slăbiciunilor guvernanţilor care nu pot asigura locuri de muncă pentru ca oamenii să-şi câştige prin muncă cinstită pâinea de care au nevoie. O slăbiciune a organelor de ordine care nu pot stopa dezordinea. O slăbiciune a oamenilor cinstiţi care nu pot înlătura lichelele.

Dacă înainte se spunea că „minciuna stă cu regele la masă” acum democraţia stă cu cei care au ştiut profita de haos.

Răsare soarele


sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Anul Nou bătrân

- imagine luată de pe internet -

Anul Nou bătrân. 13 ianuarie 2011. O zi de vineri, o zi ca oricare alta. Şi totuşi o zi nelipsită de evenimente. O zi în care la Bucureşti, Cluj, Timişoara, Târgu Mureş, Braşov, dar şi în alte oraşe, mai mari sau mai mici, s-a aprins fitilul butoiului cu pulbere. Preşedintele Băsescu a scăpat bricheta aprinsă din mână şi a dat drumul porumbelului din gură. Porumbelul a zburat, dar bricheta a declanşat focul.

O zi în care am pierdut legătura cu lumea. O zi în care a căzut internetul. Nu ştiu dacă a căzut accidental sau a fost dezactivat la ordin, dar nu am mai avut semnal. Mă simt izolat, izolat de lumea largă. Sunt obligat să urmăresc programele TV şi nu mă simt în largul meu. De aceea ascult fără să aud ce spun crainicii şi IO scriu. Sau mai bine zis încerc să scriu pentru că până şi inspiraţia m-a cam părăsit. Ori poate de vină-i lenea intelectuală care s-a instaurat în capul meu.

Un cap invadat de lene intelectuală... Oare sunt chiar singur în situaţia asta? Cei care trebuiau să gândească înainte de a emite un Proiect de lege pentru sănătate pe care să-l retragă apoi, proiect despre care Băsescu spune că el l-a retras pentru ca apoi să revină după câteva secunde şi să spună că Guvernul l-a retras, nu au fost cuprinşi de lene intelectuală, o lene mai acută decât cea care m-a cuprins pe mine? Dar dacă la mine această lene nu are importanţă pentru cei din jurul meu, în cazul lor lenea intelectuală are consecinţe grave, consecinţe pe termen lung, pentru toţi trăitorii din România de acum şi al celor ce ne vor urma. Ceva în genul mineriadelor şi a revoltei de la Târgu Mureş.

Vineri 13 ianuarie 2011. Ziua Anului Nou bătrân, considerată după stilul vechi, serbată de o parte din ruşi, de lipoveni, de moldoveni (basarabeni), ucrainieni, sârbi, o parte din români şi câţi or mai fi. O zi în care mie mi-a căzut internetul. Oare numai pentru că a fot vinerea ziua de 13?   

marți, 10 ianuarie 2012

În liniştea nopţii


Orologiul bate ceasul de după miezul nopţii. Linişte. Peste tot e numai linişte. Până şi câinii au uitat să latre. Timpul trece cu paşi uşori şi fredonează cântecul lui preferat: tic-tac.

Este data la care au trecut sărbătorile de iarnă. Inclusiv Crăciunul bătrân, socotit în stil vechi de moşii mei. Au trecut fără să avem zăpadă peste burgul trist. Sau poate doar eu îl văd trist pentru că mă apasă tot mai greu povara anilor ce mi s-au cocoţat pe umeri. Da ! Sunt mulţi anii adunaţi, dar totuşi mi se par puţini. Aştept zilele în care să pot ieşi din nou la plajă. Soarele îmi reîncarcă bateriile vieţii şi Mureşul îmi spală păcatele adunate în timp. Da ! Am fost un mare păcătos. Poate am făcut şi multe nedreptăţi în jurul meu, dar nu ştiu să le fi făcut vreodată cu intenţia voită a pricinui cuiva rău. Şi pe mama am necăjit-o de multe ori, dar niciodată nu mi-am permis s-o înjur cu voce tare pentru ca peste un minut să-i cer ceva. Ba mai mult. De la o vreme, spre sfârşitul vieţii ei, o duceam de mână aşa cum mă ducea şi ea când eram copil. Cred că-i plăcea pentru că nicicând nu şi-a retras mâna din mâna mea, iar eu aveam răbdare să merg după pasul ei puţin nesigur. Sunt zile şi nopţi trecute, iar greşelile nu se mai pot repara. Sunt toate înghiţite de nebuloasa timpului. Astăzi în schimb, parcă lumea s-a întors pe dos. Fetiţa de altădată, care-mi venea în întâmpinare şi alerga în braţele mele când veneam de la serviciu, este cu totul alta. Cine a influenţat-o şi de ce s-a schimbat, nu ştiu. Ştiu doar că nu ne mai putem înţelege şi când vreau să n-o mai bag în seamă mă zgândăre şi atunci îi arunc vorbe grele, care au darul să pună paie pe foc pentru a nu-l lăsa să se stingă. Poate aşa trebuie să fie şi în acest fel să-mi plătesc păcatele. Dumnezeu să-mi dea putere pentru a putea duce ce-mi este hărăzit atâta timp cât este necesar să fiu alături de Puii Mici Ioana şi Daniel.

Acum Ioana este cum eram eu în anul când a murit tata. Deşi am trăit puţin timp alături de el, îmi amintesc multe secvenţe petrecute împreună. De atunci au trecut peste şaizeci de ani, care reprezintă dublul anilor ce ia avut el când ne-a părăsit. O viaţă de om dorită dar netrăită. Acum Ioana este cum era şi mama ei când fugea în calea mea şi mi se arunca în braţe să o iubesc. Dar acum  Ioana este oprită uneori de a mai veni la „moşul”, însă ea tot vine, se lipeşte de mine şi mă întreabă dacă o mai iubesc. Acum şi Bebe (Cristian-Daniel) a început să alerge lipa-lipa la „momu” şi dacă mă găseşte lungit în pat mă gâdilă în talpă şi strigă: au, au ! Da ! Muşu’ îi iubeşte şi ei simt asta. Pentru asta moşu’ va mai trăi încă mulţi ani de acum în colo, căci aşa cum spunea poetul Adrian Păunescu: „nu mor caii când vor câinii”.

E noapte şi linişte. O noapte în care nu pot dormi pentru că am dormit ziua când a dormit şi Bebe iar eu „l-am vegheat”. Da ! Nu de puţine ori se întâmplă să-l culc pe Bebe şi eu să adorm înaintea lui. Dormim amândoi şi ne simţim bine alături unul de altul. Dar astăzi moşu’ este rău şi nu vrea să stea cu el. Să se descurce mamă-sa că tot s-a săturat de moşu’ şi îşi doreşte să-l ia dracu’ odată şi să-l ardă focul. Vorbe de om inteligent cu scaun la cap !

Şi uite aşa, în ritmul lent al scurgerii timpului, păşim agale în Noul An recent început. Păşim şi mergem înainte. Nu avem de ce ne opri. Mergem şi plătim ce avem de plătit pentru că în viaţă totul se plăteşte. Mai puţin cele bune care se şi uită mai repede. Numai că eu nu pot uita ce am făcut când eram copil de doi-trei ani, după cum nu uit ce fac şi ce spun nici acum, la poarta celor şapte decenii de viaţă. O viaţă trăită, o viaţă în care am făcut multe, o viaţă în care mai am drum de parcurs şi îl voi parcurge la pas domol privind burgul şi împrejurimile lui în cântecul molcom al timpului: tic-tac, tic-tac...