Hai !

Hai !
Hai cu mine, că te duc eu !

sâmbătă, 24 iulie 2010

Râmeţ

fotografie luată de pe internet
Accesul la Cheile Râmeţului se face din oraşul Teiuş, cunoscut ca un important nod de cale ferată. Aici se desparte linia ferată ce vine de la Bucureşti şi duce la Cluj-Oradea sau Simeria-Arad. La puţin timp după intrarea în Teiuş dinspre Alba Iulia, se face un viraj spre stânga pentru a se ajunge în localitatea Stremţi, apoi se continuă drumul spre Mânăstirea Râmeţ, situată la 18 km de Teiuş, şi de acolo se mai merge de-a lungul văii pentru a se ajunge în Defileu. După ce se trece de Cabana Râmeţ se ajunge la capătul din aval al Cheii Râmeţului, după care se trece pe la blocurile mari de stâncă numite „Grote”, apoi se ajunge la „Portal”, care nu este altceva decât o arcadă. Poteca ocoleşte acest Portal, şi se îndreaptă către cel mai îngust loc al cheii ce se numeşte „La Cuptor”. De aici se merge fie direct prin albia râului, fie pe partea cealaltă a văii, unde poteca se caţără pe „brâna caprelor” şi se continuă spre alte destinaţii, ori la capătul din amonte al cheilor.
Oprindu-ne la Mânăstirea Râmeţ, îi descoperim atât valoarea spirituală, cât şi pe cea culturală, dar şi ce a însemnat ea pentru istoria locală şi cea naţională. Mânăstirea nu a scăpat de furia generalului Buccow şi a fost distrusă. Pe filele unui Octoih a rămas însemnarea: "scris-am eu Silvestru monahul când au stricat necredincioşii mânăstirea Râmeţ şi cea de la Geoagiu, la anul 1762 în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre pierirea lor" (Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 60). Acelaşi monah Silvestru a consemnat o nouă distrugere provocată ca urmare a participării sătenilor la răscoala lui Horea: "Aceasta aici am însemnat acest lucru cu jale adevărat când au stricat mănăstirea cea de la Geoagiu şi cea de la Râmeţ, la întâia stricare a fost numărul anilor 1762, iar la a doua stricare văleatul 1785 luna decembrie 23 zile, într-o zi de marţi" (Ştefan Meteş, Ibidem, p. 61).
La 1792 Curtea din Viena a permis repararea bisericii, dar numai ca biserică de mir, iar în chilii s-a organizat şcoală. La 1827 locuitorii de aici obţin definitiv dreptul de a o avea ca lăcaş de închinăciune ortodox. Rolul aşezământului pentru locuitorii din jur reiese şi din plângerea pe care o făceau sătenii din Râmeţ şi Ponor: "Noi râmeţenii şi ponorenii de când îs aceste două sate noi acolo la mănăstire ne-am pomenit a avea şcoală şi dascăli şi prunci de învăţat şi dacă ni se ia aceia, noi rămânem fără învăţătură ca dobitoacele (Ştefan Meteş, Ibidem, p. 58-59).
La Râmeţ se văd două biserici. Biserica veche a mânăstirii a fost reparată, pictura restaurată. “Pe vremea episcopatului Prea Sfinţitului Emilian, dr. ing. Eugen Iordăchescu a coordonat lucrarea deosebit de importantă şi dificilă prin care, sfântul locaş periclitat de umezeală şi îngropat în pământ, a fost ridicat 2, 08 m mai sus. Aleasa podoabă a Râmeţului o constituie astăzi biserica nouă care îmbină, păstrând stilul tradiţional, elemente arhitectonice din toate provinciile româneşti. Piatra de temelie s-a pus în 1982 şi lucrările au durat peste zece ani, fiind conduse de regretatul preot Ioan Grecea, care fiind şi inginer a întocmit şi proiectul. Pictura a executat-o maiestrul Grigorie Popescu cu echipa lui. ” (IPS Andrei, alocuţiune)
Aşadar o zonă aparent liniştită, dar care a cunoscut mari frământări sociale. O zonă de un pitoresc aparte care se vede chiar din Alba Iulia. Din pachetul meu de fotografii am să caut fotografia în care se văd cel mai bine Cheile Râmeţului pentru a vi le arăta ăn vecinătatea Vârfului Piatra Craivei.

joi, 22 iulie 2010

Privelişti ardelene

Pentru mine drumeţiile cu trenul sunt o plăcere. Nu am grija drumului şi ca atare pot privi în dragă voie la coclauri. Tipul petrecut în tren este o perpetuă aducere aminte.

Aşteptând continuarea drumului, aud din nou glasul crainicei de la informaţii. Anunţă sacadat plecarea trenului. Este acelaşi glas cunoscut de ani şi ani, cu toate că persoana nu mai e de mult aceeaşi. Tipicul feroviar rămâne în conservatorismul lui. Prin comportament şi mod de gândire, cei de astăzi sunt aidoma celor de ieri şi de alaltăieri. Nu-i deosebeşte decât numele ce-l poartă.
Preocupările primordiale sunt şi ele aceleaşi: să asigure bunul mers al trenurilor, în condiţii de lipsă a fondurilor financiare. Doar cauza acestei lipse diferă. În timpul activităţii mele lipsa era determinată de dirijarea fondurilor financiare spre marile investiţii: Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Platformele petrolifere maritime, Combinatul de la Roşia Poieni sau Turnu Măgurele etc. , etc... , iar azi aceste fonduri se duc spre superdotata cantină a ministerului. De ce şi pentru cine? Să fie cumva pentru celebrul acar Păun, simbolul ridicolului? Parcă e mai ceva decât pe vremea lui Vidrighin, fost mare şef încurcă-lume al căilor ferate, personaj real, nu fictiv, care, din dorinţa de a-i ajuta pe cei mulţi, făcea lucrurile pe dos când nimeni nu se aştepta!
Dar chiar, de ce şi pentru cine s-a făcut tot ce s-a făcut în ţara asta? Ce au făcut antemonarhiştii au negat monarhiştii. Ce au făcut monarhiştii au contestat comuniştii. Ce au făcut comuniştii, au demolat urmaşii lor, constructorii „democraţiei originale româneşti“. De ce? De ce au trebuit distruse case, biserici, opere de artă, iar mai târziu fabrici, complexe agroindustriale, aşezăminte de cultură şi alte opere de artă? S-au făcut toate acestea în interesul pălmaşilor, robi moderni în ţară străveche? Dar… stop! Semnalul de trecere are culoare roşie şi ordonă oprirea!
Pe drumul de întors acasă ascult din nou glasul şpicheriţei şi-mi aduc aminte că în urmă cu zeci de ani, în gara Alba-Iulia, crainica de la informaţii, trebuind să plece undeva, a lăsat în locul ei pe lucrătorul din staţie, muncitor necalificat şi cu puţină carte. Acesta, om în pragul pensionării, îşi păstra graiul din satul de baştină. Primind comanda impiegatului, a început să anunţe sosirea unui tren: „Atenţiuneee, atenţiuneee!... Trenul personal... 2001 di la Vinţ... tună în gară... Noa ho! că am zmintit! Di la Vinţ îi 2002, că 2001 îi di la Tiuş şi 2002 mere la Bucureşti. Bă că prost îs! …“
Nu, baciule Todor, nu ai fost prost. Ai fost un om necăjit, care în acele momente te-ai gândit la greutăţile prin care treceai. Aveai de plătit impozit pentru casa în care locuiai, aveai de făcut contract pentru a da un porc statului, erai nevoit să duci ouă la prăvălie pentru a putea cumpăra zahăr, ulei şi ce-ţi mai trebuia; pe lângă orele de lucru la gară mai trebuia să munceşti şi la colectiv ca să întreţii şi să recoltezi culturile repartizate; iar eu, la toate acestea, nu aveam cu ce te ajuta, decât să-l rog pe şeful gării să-ţi mai treacă neobservate unele gafe şi să-ţi dea zi liberă pentru sapă sau cules.
Au fost. Au fost şi nu mai sunt! Oameni şi întâmplări de mult apuse. Au mai rămas doar amintirile. Până când?
Taca-taca; tac-tac!
Până când vom mai merge pe drumul haosului meticulos rânduit? Până când vor mai fi oameni cu comportamente bizare? Şi când se va termina acest „până când? “, unde vom fi? cine vom fi? cum vom fi? ...
Sunt lucruri pe care nu le vom şti decât atunci când se împlineşte sorocul rânduielii...
Taca-taca; tac-tac!
Mai trece o zi. Îmi dau seama că în zborul ei halucinant am mai prins o primăvară. O privesc şi o admir. O admir pentru puterea ei de a reînvia natura. Este o metamorfoză perfectă natură-om, om-natură. Depinde doar cum o privim. Dar mai avem ochi pentru a privi natura sau ochii noştri au rămas pironiţi numai spre brutalităţile vieţii? Relaţii de tot felul… taca-taca; tac-tac… relaţii interumane anormale, … taca-taca, tac-tac; relaţii om-natură în dauna naturii… taca-taca, tac-tac…
Trăim momente grele pentru că am uitat să ne ajutăm. Considerăm ajutorul, vechea clacă la vecin sau consătean, ca ceva de domeniul trecutului de mult apus, sau ca ceva specific comunismului. De acum tot ce se face se face numai contra cost, şi chiar copiii se întreabă unii pe alţii: „Ce-mi dai ca să-ţi spun? “ Şi, uite aşa, noile rânduieli încep să ne domine. Ne domină invidia, ne domină ura, ne domină nepăsarea, ne domină lăcomia şi toate celelalte netrebnice rele. De ce şi până când? … Taca-taca, tac-tac…
De ce? Până când? alături de: Cine? sunt poate cele mai simple întrebări pe care le poate pune cineva. Dar cât de mistuitoare sunt, mai ales când acel „cineva“ vrea să te distrugă cu ele. Ştiu ce înseamnă asta pentru că am fost pus în situaţia să răspund unui director al căilor ferate la aproape treizeci de întrebări seci: „de ce? “. Aceste dece-uri mă plesneau după fie-care afirmaţie şi mi-au fost adresate într-o şedinţă operativă, pe linie profesională. Deci nu am putut să minimalizez răspunsurile, chiar dacă eram secretar de partid. Probabil a fost un test, sau un simplu joc de perspicacitate. Invariabilul „de ce? “ mi-a fost adresat şi atunci când am afirmat că nu ştiu. A trebuit să argumentez de ce nu ştiam. Bineînţeles că din aceasta au rezultat şi alte „de ce? “-uri, dar a fost singura dată când a procedat aşa cu mine. Alţii au avut parte de mai multe şedinţe cu „de ce? “ şi chiar mai mult.
Până la urmă şi de ce?-urile s-au sfârşit pentru toţi şi au luat drumul uitării. De ce? Căci totuşi, nu trebuie să uităm amintirile…
Taca-taca… tac… tac… crrrţ!
Şi uite aşa, din vorbă în vorbă, am ajuns la un nou poghiaz pe râtul Mureşului.
Natura mă cheamă la plimbare. Mă ia de braţ şi mă poartă agale. Merg pe drumul arhicunoscut…
Mă uit mai bine, şi-mi văd urma paşilor de anul trecut. Merg şi ascult. O ciocârlie îmi cântă melodia veche. Pitpalacul sacadat, al prepeliţei of, îi ţine tactul. Sunt însoţitorii mei de când mă ştiu. Pe drum întâlnesc gâze o droaie şi harnice furnici în muşuroaie. Merg, şi continui să ascult. Un fâşâit scurt, străbate din iarbă. O mică şopârlă, ieşită la soare, s-a speriat. Mă opresc şi privesc. Şopârla a dispărut.
Pornesc din nou la drum cu pas domol şi vântul adie hârjonindu-se cu firele de iarbă. Pe un fir de buruiană uscată, saltă o codobatură. Privesc la jucăuşa pasăre, dar ea se sperie şi fuge. Nu prea departe. Ajung din nou la ea şi face un alt salt. Se joacă de-a prinselea.
O las să se joace şi-mi văd mai departe de drum. Ajung pe malul apei curgătoare, botezată Mureş. Apă multimilenară, cu lunecare lină şi domoală. Privesc la luciul ei şi ascult un cor divin. Cinteze, mierle, cristei, sticleţi, privighetori şi câte alte felurite glasuri se-mpletesc în triluri suprapuse. Fără să se-ncurce, fiecare-şi vede de propriul repertoriu. Nimeni nu mimează, nimeni nu gafează. Fără dirijor, o pupăză intră în cor, iar cronometrorul cuc, anunţă timpul cum se scurge.
Nimeni nu deranjează pe nimeni. Dar, o cioară, totuşi dă alarma: Crrraaa! Crrraaa! Intrrrusu-i aproape! Crrra!!!
Şi … surpriză! Nimeni nu se sinchiseşte. Concertul, nu conteneşte. Ba, mai mult. Chiar se înteţeşte.
Când, deodată, zarvă mare! Un grup de prichindei, au de împărţit idei! Nici unul nu se lasă, căci fiecare ţine morţiş la opiniile sale – bune, rele, cum or fi. Toţi vorbesc deodată! Cine să-i asculte? Coru-şi vede de-ale lui, nici nu-i bagă-n seamă. Doar un cocoş băţos îi dojeneşte cu un… cotcodac de găină, iar corul se măreşte. Un stol de vrăbiuţe, ciripind voios, un grup de brotăcei şi greeri câţi vrei. Coruri reunite, armonios întregite cu şoapte de frunze dezmierdate de-o tandră suflare.
Stau şi ascult o bună bucată de vreme, apoi din nou pornesc la drum întins spre necuprins.
Întâlnesc un bărzăun morocănos. S-a supărat, probabil, că iubăreţii de natură, ieşind la iarbă verde au băut peste măsură şi au uitat în urma lor de toate: sticle goale, pungi, hârtii şi multe urme de păgâne altare. Dar ei spun c-au fost la aer curat, uitând cât fum au inhalat.
Merg mai departe şi încep a distinge alte glasuri. Un tren hoinar, în goana sa se-ntrece cu ai şoselelor bolizi, iar din cer străbate zumzetul zburătoarelor de fier. Nici aceste cântece nu-mi displac. Dar cel mai mult îmi place şi mai frumos este, că s-au înmulţit zburătoarele cu suflete vii. Se cunoaşte că omul nu mai are bani pentru insectifuge.

luni, 19 iulie 2010

Drumeţ prin Lunca Mureşului

Lunca Mureşulşui sau Râtul Mureşului cum i se mai zice.
N-am reuşit să cuprind toată Lunca Mureşului. Doar de la Târgu Mureş la Arad. Dar cred că este destul.
A fi drumeţ prin „rât” este o plăcere. Pentru cei care nu au pretenţii a fi cazaţi în hoteluri de lux, a consuma bunătăţi „mai bune ca la mama acasă” şi a se bălăci în piscine de „ultimul răcnet”. Lunca, la fel ca şi muntele, este pentru iubitorul drumeţiilor „per pedes apostolorum”. Lunca este de regulă bătură de pescarii iubitori de pescuit în ape curgătoare. Dar nu este neapărat nevoie să fi pescar pentru a iubi lunca. Eu nu am pescuit niciodată şi nici nu voi pescui. Mie-mi place să mănânc peşte, nu să prind peşte. Şi ăsta este reversul unei zicale a unui unchi de-al meu, mare pescar, Dumnezeu să-l ierte, care zicea: „io nu mânc peşte veac. Io prind peşte! ”. Dar mie-mi face o plăcere deosebită să mă plimb prin „monotonia” luncii. Merg „gură cască” privind buruienile şi gâzele. Din când în când mai fac şi câte o fotografie.
Din Lunca Mureşului am multe fotografii. N-am să vile arăt pe toate. Am să vă aăt doar Mureşul văzut din goana trenului. Poate o să vă placă.
Dar, de ce Mureşul văzut din goana trenului? Păi singurul unic motiv este că-mi place să merg cu trenul. Dacă sunt pus să aleg între tren şi autoturism, să fiţi convinşi că aleg trenul, chiar dacă ştiu că trenul nu mai circulă demult conform graficului... Cu autoturismul doar dacă nu am varianta tren.
Călătoresc cu trenul şi privesc la peisajele ce se derulează aidoma unui film. Le cunosc, dar continui să le privesc cum priveam fotografiile pe care le făceam cândva într-un minilaborator analogic şi de fiecare dată găsesc ceva nou, ascuns în ele. Sunt imagini vechi şi totuşi noi, iar amintirile mă dor şi cel mai tare mă doare dorul de mama, care nu mai este în tren pe bancheta din faţa mea. Mă doare gândul la drumurile pe care le făceam cu mama şi cu Cornelia când era mică. Mă doare gândul la anii copilăriei mele când plânsul clopotelor în ceas de seară a vestit, cu melodia unui cântec sumbru, moartea tatei. Este o melodie ce a rămas vie în mintea mea şi, paradoxal, o îndrăgesc. Dar la fel mă doare şi gândul la tot ce am făcut sau n-am făcut în anii adolescenţei, în anii tinereţii şi ¬în anii maturităţii mele.
Orice călătorie cu trenul este pentru mine un dialog mut cu trecutul şi îmi dă un nou prilej de a dezgropa amintirile. Acum las gândul să-mi fugă cu zeci de ani în urmă şi ajung undeva în timpul începutului copilăriei, când am făcut primul meu drum cu trenul. A fost un drum la Cluj, într-un vagon clasa a III-a, era frig şi aglomeraţie mare în tren. Din această pricină, o parte din drum a trebuit să-l facem pe platforma dintre vagoane, o tablă ce zdrăngănea permanent şi cumplit lovindu-se de tampoane. O altă parte de drum am făcut-o într-o mare înghesuială la capătul vagonului, unde noi, copiii, am şezut pe cufărul (valiza din lemn) unui călător, iar mama, sărmana mamă, a rămas mai departe în picioare tot restul drumului. Dar fiind tânără, şi obişnuită cu lucrul, a rezistat.
La înapoiere, am avut parte de aceeaşi înghesuială în tren, numai că de astă dată am reuşit să găsim locuri pe bănci din lemn, vopsite cafeniu, într-un aşa-zis „bouvagon“, unde un cunoscut ne-a făcut loc să şedem. În rest, acelaşi frig şi acelaşi miros greu de suportat.
De atunci au trecut mulţi ani. Numărul lor nu mai are nici o importanţă. Calea ferată s-a modernizat mult, deşi în principiu este aceeaşi. Azi călătoresc în confortabile vagoane clasa I, construite tot în vremuri demult apuse. Aşa e viaţa. Tot ce este nou se învecheşte şi odată cu ea ne învechim şi noi. Unii rezistăm mai bine acestei uzuri, alţii mai puţin bine şi cad pradă deznădejdii. De ce? Poate că nu s-au pregătit în suficientă măsură să treacă pragul psihologic al unei anumite vârste. Poate s-au lăsat prea mult captaţi de miracolele şi frumuseţile tinereţii, iar atunci când acestea au trecut cu zborul lor lin, ei nu au mai avut curajul să privească oglinda realităţii şi când totuşi s-au văzut în ea, nu au mai recunoscut imaginea oglindită. Dar tot aşa de bine se poate să nu fi ştiut să-şi conserve energia creatoare, sau poate, pur şi simplu, le-a plăcut să-şi bată joc de propria lor viaţă, ignorând tot ce-i înconjura. Este greu, chiar foarte greu să precizăm ce ne determină să luăm o decizie într-o variantă sau alta şi cu atât mai mult, şi mai greu este să analizăm realist faptele noastre, darmite ale altora.
Aceasta-i viaţa şi nu ne putem opune ei. Ne place, nu ne place, suntem datori să o trăim aşa cum este ea. Bună – rea, e viaţa mea, a ta şi a lui. Eu o car pe a mea, ea mă cară pe mine. Fiecare îşi cară propria-i viaţă şi este cărat în acelaşi timp de ea. Şi toţi mergem înainte, numai înainte.
Taca-taca... tac-tac; ... taca; taca – tac, tac... tac!
Trenu-şi spune necontenit şi neobosit povestea. Este o poveste învăţată pe durata multor ani trecuţi peste ceea ce se cheamă „drum de hier“. Este o poveste care ne aduce aminte de pionieratul căii ferate, când micile locomotive cu abur trăgeau, gâfâind, două-trei minivagoane cu „iuţeala maximă“ de 5 km pe ceas şi erau ridiculizate că cei care se grăbeau, ajungeau mai repede mergând pe jos. Tot atunci, mecanicul era obligat să oprească trenul pentru a trece diferite animale pe unde nu te aşteptai. Deci nu este de mirare că mergând pe jos, ajungeai mai repede decât cu trenul. Dar tot atunci, şi ceva mai târziu, când „iuţeala maximă“ a sporit, şi vagoanele s-au mărit, conductorii aveau mănuşi albe şi ştergeau barele vagoanelor (dar nu cu mănuşile, ci cu cârpele ce le aveau la ei) imediat ce trenul oprea în gară.
Taca-taca… tac-tac… crrrrţ!
Taca-taca, ... tac-tac… povestea trenului continuă cu amploarea luată de construcţia căilor ferate şi gândul unora se mai îndreaptă cu pioşenie spre cei care au trudit pe şantierele: Bumbeşti-Livezeni, Agnita-Botorca, Salva-Vişeu...
Taca-taca, tac-tac! Au urmat apoi multiple şi complicate lucrări de modernizare şi electrificare a căii ferate, pentru ca, mai târziu, taca-taca, tac-tac... să urmeze şi căderea căii ferate. Crrrrţ! De ce?
Poate că unora le este mai convenabil şi rentabil să se facă transportul pe şoselele pline de gropi, decât pe calea ferată, care obligă să se execute lucrări de întreţinere complexe şi costisitoare pentru a nu da cu trenul jos, pe şcarpă... Cu „ştrecul“ nu te poţi juca! Dacă dai cu maşina-n şanţ, de vină e şoferul, nu groapa. Dar dacă dai cu trenul pe şcarpă, de vină sunt mai mulţi… şefi cu grade mari!
Taca-taca, tac-tac! spune trenul povestea lui, apoi în scrâşnet de frâne, crrrrţ, scandalul saboţilor strânşi pe roată, se opreşte şi tace. Până când? Până când „impegatul”, dirijorul circulaţiei, dă din nou semnalul de plecare şi atunci iar se dea-pănă povestea... taca-taca, tac-tac... tac-tac... !
În goana lui nebună peste aliniamente, curbe, pante, rampe, viaducte, poduri, podeţe, pasaje, prin tuneluri, prin păduri, peste dealuri sau câmpii, la şes sau la munte, trenul trece nepăsător pe lângă privelişti de vis sau de coşmar.
Priveliştile de vis sunt ce a mai rămas din „mama natura“, peisaje care încântă ochiul, universul în care omul s-a amestecat mai puţin. Priveliştile de coşmar sunt mulţimea construcţiilor dezafectate, construcţii care au fost cândva întreprinderi industriale sau agricole, dintre care multe au fost chiar rentabile.
Dar nu mai are rost să ne gândim la ce a fost. Să ne gândim la ce este şi să aşteptăm pentru a vedea ce vine.

Căldură mare

La odihnă

În ţarc



duminică, 18 iulie 2010

Privelişti ardelene

Pentru mine drumeţiile cu trenul sunt o plăcere. Nu am grija drumului şi ca atare pot privi în dragă voie la coclauri. Tipul petrecut în tren este o perpetuă aducere aminte.

Aşteptând continuarea drumului, aud din nou glasul crainicei de la informaţii. Anunţă sacadat plecarea trenului. Este acelaşi glas cunoscut de ani şi ani, cu toate că persoana nu mai e de mult aceeaşi. Tipicul feroviar rămâne în conservatorismul lui. Prin comportament şi mod de gândire, cei de astăzi sunt aidoma celor de ieri şi de alaltăieri. Nu-i deosebeşte decât numele ce-l poartă.
Preocupările primordiale sunt şi ele aceleaşi: să asigure bunul mers al trenurilor, în condiţii de lipsă a fondurilor financiare. Doar cauza acestei lipse diferă. În timpul activităţii mele lipsa era determinată de dirijarea fondurilor financiare spre marile investiţii: Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Platformele petrolifere maritime, Combinatul de la Roşia Poieni sau Turnu Măgurele etc. , etc... , iar azi aceste fonduri se duc spre superdotata cantină a ministerului. De ce şi pentru cine? Să fie cumva pentru celebrul acar Păun, simbolul ridicolului? Parcă e mai ceva decât pe vremea lui Vidrighin, fost mare şef încurcă-lume al căilor ferate, personaj real, nu fictiv, care, din dorinţa de a-i ajuta pe cei mulţi, făcea lucrurile pe dos când nimeni nu se aştepta!
Dar chiar, de ce şi pentru cine s-a făcut tot ce s-a făcut în ţara asta? Ce au făcut antemonarhiştii au negat monarhiştii. Ce au făcut monarhiştii au contestat comuniştii. Ce au făcut comuniştii, au demolat urmaşii lor, constructorii „democraţiei originale româneşti“. De ce? De ce au trebuit distruse case, biserici, opere de artă, iar mai târziu fabrici, complexe agroindustriale, aşezăminte de cultură şi alte opere de artă? S-au făcut toate acestea în interesul pălmaşilor, robi moderni în ţară străveche? Dar… stop! Semnalul de trecere are culoare roşie şi ordonă oprirea!
Pe drumul de întors acasă ascult din nou glasul şpicheriţei şi-mi aduc aminte că în urmă cu zeci de ani, în gara Alba-Iulia, crainica de la informaţii, trebuind să plece undeva, a lăsat în locul ei pe lucrătorul din staţie, muncitor necalificat şi cu puţină carte. Acesta, om în pragul pensionării, îşi păstra graiul din satul de baştină. Primind comanda impiegatului, a început să anunţe sosirea unui tren: „Atenţiuneee, atenţiuneee!... Trenul personal... 2001 di la Vinţ... tună în gară... Noa ho! că am zmintit! Di la Vinţ îi 2002, că 2001 îi di la Tiuş şi 2002 mere la Bucureşti. Bă că prost îs! …“
Nu, baciule Todor, nu ai fost prost. Ai fost un om necăjit, care în acele momente te-ai gândit la greutăţile prin care treceai. Aveai de plătit impozit pentru casa în care locuiai, aveai de făcut contract pentru a da un porc statului, erai nevoit să duci ouă la prăvălie pentru a putea cumpăra zahăr, ulei şi ce-ţi mai trebuia; pe lângă orele de lucru la gară mai trebuia să munceşti şi la colectiv ca să întreţii şi să recoltezi culturile repartizate; iar eu, la toate acestea, nu aveam cu ce te ajuta, decât să-l rog pe şeful gării să-ţi mai treacă neobservate unele gafe şi să-ţi dea zi liberă pentru sapă sau cules.
Au fost. Au fost şi nu mai sunt! Oameni şi întâmplări de mult apuse. Au mai rămas doar amintirile. Până când?
Taca-taca; tac-tac!
Până când vom mai merge pe drumul haosului meticulos rânduit? Până când vor mai fi oameni cu comportamente bizare? Şi când se va termina acest „până când? “, unde vom fi? cine vom fi? cum vom fi? ...
Sunt lucruri pe care nu le vom şti decât atunci când se împlineşte sorocul rânduielii...
Taca-taca; tac-tac!
Mai trece o zi. Îmi dau seama că în zborul ei halucinant am mai prins o primăvară. O privesc şi o admir. O admir pentru puterea ei de a reînvia natura. Este o metamorfoză perfectă natură-om, om-natură. Depinde doar cum o privim. Dar mai avem ochi pentru a privi natura sau ochii noştri au rămas pironiţi numai spre brutalităţile vieţii? Relaţii de tot felul… taca-taca; tac-tac… relaţii interumane anormale, … taca-taca, tac-tac; relaţii om-natură în dauna naturii… taca-taca, tac-tac…
Trăim momente grele pentru că am uitat să ne ajutăm. Considerăm ajutorul, vechea clacă la vecin sau consătean, ca ceva de domeniul trecutului de mult apus, sau ca ceva specific comunismului. De acum tot ce se face se face numai contra cost, şi chiar copiii se întreabă unii pe alţii: „Ce-mi dai ca să-ţi spun? “ Şi, uite aşa, noile rânduieli încep să ne domine. Ne domină invidia, ne domină ura, ne domină nepăsarea, ne domină lăcomia şi toate celelalte netrebnice rele. De ce şi până când? … Taca-taca, tac-tac…
De ce? Până când? alături de: Cine? sunt poate cele mai simple întrebări pe care le poate pune cineva. Dar cât de mistuitoare sunt, mai ales când acel „cineva“ vrea să te distrugă cu ele. Ştiu ce înseamnă asta pentru că am fost pus în situaţia să răspund unui director al căilor ferate la aproape treizeci de întrebări seci: „de ce? “. Aceste dece-uri mă plesneau după fie-care afirmaţie şi mi-au fost adresate într-o şedinţă operativă, pe linie profesională. Deci nu am putut să minimalizez răspunsurile, chiar dacă eram secretar de partid. Probabil a fost un test, sau un simplu joc de perspicacitate. Invariabilul „de ce? “ mi-a fost adresat şi atunci când am afirmat că nu ştiu. A trebuit să argumentez de ce nu ştiam. Bineînţeles că din aceasta au rezultat şi alte „de ce? “-uri, dar a fost singura dată când a procedat aşa cu mine. Alţii au avut parte de mai multe şedinţe cu „de ce? “ şi chiar mai mult.
Până la urmă şi de ce?-urile s-au sfârşit pentru toţi şi au luat drumul uitării. De ce? Căci totuşi, nu trebuie să uităm amintirile…
Taca-taca… tac… tac… crrrţ!
Şi uite aşa, din vorbă în vorbă, am ajuns la un nou poghiaz pe râtul Mureşului.
Natura mă cheamă la plimbare. Mă ia de braţ şi mă poartă agale. Merg pe drumul arhicunoscut…
Mă uit mai bine, şi-mi văd urma paşilor de anul trecut. Merg şi ascult. O ciocârlie îmi cântă melodia veche. Pitpalacul sacadat, al prepeliţei of, îi ţine tactul. Sunt însoţitorii mei de când mă ştiu. Pe drum întâlnesc gâze o droaie şi harnice furnici în muşuroaie. Merg, şi continui să ascult. Un fâşâit scurt, străbate din iarbă. O mică şopârlă, ieşită la soare, s-a speriat. Mă opresc şi privesc. Şopârla a dispărut.
Pornesc din nou la drum cu pas domol şi vântul adie hârjonindu-se cu firele de iarbă. Pe un fir de buruiană uscată, saltă o codobatură. Privesc la jucăuşa pasăre, dar ea se sperie şi fuge. Nu prea departe. Ajung din nou la ea şi face un alt salt. Se joacă de-a prinselea.
O las să se joace şi-mi văd mai departe de drum. Ajung pe malul apei curgătoare, botezată Mureş. Apă multimilenară, cu lunecare lină şi domoală. Privesc la luciul ei şi ascult un cor divin. Cinteze, mierle, cristei, sticleţi, privighetori şi câte alte felurite glasuri se-mpletesc în triluri suprapuse. Fără să se-ncurce, fiecare-şi vede de propriul repertoriu. Nimeni nu mimează, nimeni nu gafează. Fără dirijor, o pupăză intră în cor, iar cronometrorul cuc, anunţă timpul cum se scurge.
Nimeni nu deranjează pe nimeni. Dar, o cioară, totuşi dă alarma: Crrraaa! Crrraaa! Intrrrusu-i aproape! Crrra!!!
Şi … surpriză! Nimeni nu se sinchiseşte. Concertul, nu conteneşte. Ba, mai mult. Chiar se înteţeşte.
Când, deodată, zarvă mare! Un grup de prichindei, au de împărţit idei! Nici unul nu se lasă, căci fiecare ţine morţiş la opiniile sale – bune, rele, cum or fi. Toţi vorbesc deodată! Cine să-i asculte? Coru-şi vede de-ale lui, nici nu-i bagă-n seamă. Doar un cocoş băţos îi dojeneşte cu un… cotcodac de găină, iar corul se măreşte. Un stol de vrăbiuţe, ciripind voios, un grup de brotăcei şi greeri câţi vrei. Coruri reunite, armonios întregite cu şoapte de frunze dezmierdate de-o tandră suflare.
Stau şi ascult o bună bucată de vreme, apoi din nou pornesc la drum întins spre necuprins.
Întâlnesc un bărzăun morocănos. S-a supărat, probabil, că iubăreţii de natură, ieşind la iarbă verde au băut peste măsură şi au uitat în urma lor de toate: sticle goale, pungi, hârtii şi multe urme de păgâne altare. Dar ei spun c-au fost la aer curat, uitând cât fum au inhalat.
Merg mai departe şi încep a distinge alte glasuri. Un tren hoinar, în goana sa se-ntrece cu ai şoselelor bolizi, iar din cer străbate zumzetul zburătoarelor de fier. Nici aceste cântece nu-mi displac. Dar cel mai mult îmi place şi mai frumos este, că s-au înmulţit zburătoarele cu suflete vii. Se cunoaşte că omul nu mai are bani pentru insectifuge.

sâmbătă, 17 iulie 2010

Remember

Datorită faptului că aici sunt alţi cititori faţă de forumul turistic  "Am fost acolo...", voi publica şi aici articolele prezentate acolo. Şi voi începe cu acest "Remember".


Călătorul ce trece prin bătrânul Bălgrad şi vrea să aducă un pios omagiu înaintaşilor o poate face liniştit în burgul încărcat de istorie. Ca punct de plecare să alegem Gara, în apropierea ei aflânduse şi Drumul Ţării, adică DN 1 sau E. 15 A, cum este cunoscut de automobilişti. Aici este intersecţia Bulevardelor Ferdinand cu Încoronării străjuite de fosta moară Nicolae Bălcescu şi actuala benzinărie. Pe Bulevardul Încoronării se merge spre Cetate ţi la mică distanţă se află Cimitirul Municipal. Prima poartă duce la cimitirul parohiilor Maieri I şi Maieri II, cimitir în care-şi dorm somnul de veci Ion Arion, participant la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, prima victimă căzută sub gloanţele duşmane ale armatei Austro-Ungare în gara Teiuş. Mai sus, spre vârful dealului este mormântul memorandistului Rubin Patiţia.

Mergând pe Bulevardul Încoronării se ajunge la Cimitirul Eroilor, unde este îngropat şi sublocotenentul Mihail Sadoveanu, fiul marelui scriitor cu acelaşi nume. Crucea pe care-i este scris numele se află la mijlocul rândului nr. 1, pe partea stângă, cum se intră în cimitir, unde sunt îngropaţi ostaşii români şi germani căzuţi la datorie. Ostaşii sovietici sunt îngropaţi în partea dreaptă a cimitirului. Sus, în vârful dealului este amenajat Cimitirul Veteranilor de Război. Oameni care au trăit în anonimat şi s-au stins aidoma unei lumânări, unii la adânci bătrâneţe.
Continuându-ne drumul pe Bulevardul Încoronării, ajungem la monumentul ridicat pe Dealul Furcilor în memoria martirilor Horea, Cloşca şi Crişan, care şi-au găsit sfârşitul aici, în cetatea unde avea să fie semnat actul Marii Uniri.
După ce trecem şi de acest loc, se ajunge pe Platoul Romanilor, situat pe latura vestică a Cetăţii Vauban, ridicată de Împăratul Carol al VI-lea, Cetate în care a intrat la 1600 Mihai Viteazul pentru a săvârşi Mica Unire a Principatelor Române.
Revenind la intersecţia Bulevardelor Ferdinand şi Încoronării, mergând în sens opus drumului spre Cetate, se ajunge la Gară. Din Piaţa Gării porneşte spre centrul Oraşului Vechi strada Iasilor. La mică distanţă (cca. 100 m) de Gară este Biserica Maieri II, zidită cu materiale rezultate din demolarea Mitropoliei lui Mihai Viteazul. Mergând mai departe, se ajunge la Biserica Maieri I, unde au fost spovediţi Horea, Cloşca şi Crişan, înainte de execuţie, de către preotul paroh Nicolae Raţiu şi pe unde a trecut marele poet Eminescu.
După ce se ajunge în Centrul Oraşului Vechi, la mică distanţă se află şi Biserica Centru, unde este înmormântat preotul Nicolae Raţiu devenit între timp protopop, Biserica Centru fiind mult timp sediul protopopiatului. Tot aici îşi dorm somnul de veci şi alte personalităţi ale vremii.
Aşadar călătorule, când treci prin Alba Iulia nu uita să spui în gând: „Doamne, odihneşte în pace pe Eroii Neamului! ”

duminică, 11 iulie 2010

Ieri şi azi la Alba Iulia

Nu vă lăsaţi păcăliţi de firmele "moderne". Aşa arăta "bolta din Drumul Ţării" şi înainte de 1950, dar eu o ştiu doar de atunci, când fugeam în pauze să cumpăr un corn. Vis-a-vis de ea este Şcoala Generală "Avram Iancu", sau Nr.3, cum era atunci. Dar şcoala purta numele de Avram Iancu şi înainte de 1944.

Statuia lui I.C. Brătianu din faţa prefecturii.

"Banca Agricolă" modernizată şi cu numele schimbat în "Reiffeisen Bank"

vineri, 9 iulie 2010

Traseul celor trei fortificaţii

Fortul roman,

cetatea medievală,

şi cetatea actuală sunt cele trei fortificaţii ce-şi mai păstrează urmele pe acest traseu.

Din cetatea romană se mai păstrează o parte din ziduri şi a fost reconstituită poarta de intrare.

Din cetatea medievală mai sunt doar câteva fragmente de zid. În rest a fost distrusă cu ocazia construirii actualei cetăţi zidită în stil Vauban.


Pe traseu se pot vedea diferite statui, busturi şi un pod de trecere reconstituit.

Palatul cavalerilor

Tunele de acces
şi locuri de popas.