Imagini din Craiova

Gara văzută noaptea

Imagini din tren

 Monumentul lui Paul Chinezul din Gara Şibot

 

În zare se vede Grupa Munţilor Parâng din Carpaţii Meridionali.

Canton părăsit

Trenul aleară pe Valea Streiului

Petroşani

 

Valea Jiului

Apus de soare

Reportaj feroviar

4 ianuarie 2011, ziua în care m-am deplasat la Craiova pentru a mă întâlni mai repede cu puiuţii, a fost o zi a amintirilor. Nu am mai fost de foarte multă vreme pe acest traseu şi ca atare suprapuneam imaginile văzute acum, cu imaginile văzute atunci şi păstrate în albumul memoriei. Pe ansamblu nu au fost diferenţe mari, dar au fost.

Deci, din nou la drum.

Zi fără ceaţă, puţin rece, şi câte un fulg se zbenguia prin aer. În aceste condiţii trenul a sosit la timp, neavând motive pentru a întârzia..

În Şibot, spre exemplu, patru linii electrificate stau nefolosite. Şi nu oricum, ci cu lăstăriş crescut între ele, iar Paul Chinezul, de pe soclul monumentului, ce şi-a pierdut penele coifului, le veghează somnul. După timpul regulamentar de staţionare, trenul porneşte lin şi în zbor rapid ajunge la Simeria Triaj. Aici, pe locul unde altă dată stăteau trenuri lângă trenuri  pentru a fi prelucrate, acum erau staţionate nişte vagoane ruginite. Tâmpa feroviară, o mică aşezare umană,  ne întâmpină la intrarea în triaj.

După puţinul timp de trecere prin triaj, trenul s-a supărat pe ce a văzut şi a tulit-o în goană spre munţi. A urmat Călanul. O altă ruină. Nimic din ce a fost nu mai este. Doar mormane de moloz. Fierul, vechi sau mai nou, a fost valorificat. A fost mai comod şi mai uşor decât să se întreţină ceea ce a fost, fără să mai vorbim de retehnologizarea ce se impunea. Pe calea ferată acelaşi lăstăriş crescut la voia întâmplării, dar cel puţin aici au fost demontate liniile şi ele electrificate cândva. Mai mult ca sigur şi astea au fost valorificate la fier vechi. Doar aşa s-a spus. Că România era un morman de fier vechi.

Apoi, cantoane părăsite peste tot. Şi cândva, oameni ce lucrau la calea ferată erau obligaţi să locuiască în ele pentru siguranţa circulaţiei feroviare.. Picherii la reşedinţa districtului, revizorii de cale pe raza lor de activitate şi cantonierii la boctăria unde lucrau. Aici mai aveau grădină, o suprafaţă de teren arabil, dacă erau în afara localităţilor, şi o suprafaţă de „şcarpă” pentru cosit. Dar prin asta nu se realiza doar cositul ierbii, ci şi tăierea mărăcinilor şi arbuştilor. Şi pentru că erau obligaţi să locuiască în ele ultimii nu plăteau chirie, iar picherii plăteau o chirie mai mult simbolică. Deh, ţara era mai săracă atunci şi omul era considerat „marfă”.

Pe nesimţite am trecut şi de Baru Mare. O aşezare chiar mare în comparaţie cu ce ştiam. Dar atunci cînd am fost aici în „tabără de muncă patriotică” nu ştiam decât drumul de la sediul Ocolului silvic, situat lângă calea ferată, la cantina Fabricii de produse refractare, al cărei coş se înalţă şi azi falnic spre cer, semn că mai trăieşte, dar cine ştie ce se mai produce şi aici. Or mai fi sau nu necesare materiale refractare în România? Căci „Refractara” din Bălgrad a căzut demult, aici optându-se pentru a se fabrica fel şi fel de pavaje. 

Mai trecu apoi o bucată de vreme şi am ajuns la Petroşani trecând printre munţi stâncoşi sau împăduriţi, după cum ne purta traseul căii ferate.

Gara Petroşani, o gară mare şi aproape pustie, arăta destul de jalnic. Depoul era părăsit, nişte ateliere părăsite, o turnătorie ce-şi mai păstra firma, era părăsită şi ea, nişte pavilioane care adăposteau cândva birouri, poate şi laboratoare, acum ocroteau doar vântul. Toate acestea aveau geamurile sparte, o parte din ele aveau chiar ferestrele şi uşile smulse. Arătau ca după un bombardament. Doar o garnitură de tren încărcată cu cărbune aştepta plecarea spre o termocentrală, probabil. În aer plutea mirosul fumului de cărbune, miros ce a pătruns şi în vagon, dovadă că încă mai este cărbune şi se extrage.

Până la Cărbuneşti a fost criză şi de zăpadă. Doar de la Cărbuneşti la Craiova zăpada a fost puţin mai abundentă. De la o vreme pe traseu a apărut şi ceaţa,  dar asta nu a împiedicat înaintarea trenului cu viteză normală şi astfel am ajuns în Craiova la timp. Aici  trebuia să aştept trenul ce venea de la Bucureşti vreo patru ore. Fiind deja întuneric, nu m-am încumetat să merg spre centru. M-am învârtit doar în jurul gării. O gară curată în care nu am mai fost de multă vreme. Patrulele de ordine îşi făceau rondul destul de des şi se cunoştea.

După vreun sfert de oră de la sosirea mea în Craiova am primit un telefon din Bucureşti. Trenul cu care urmau să vină pruncii era anunţat că are plecarea cu un sfert de oră întârziere. Nu era mult.  Am povestit şi cu Ioana: „moşul unde eşti? Ce faci?” apoi „moşulicule să ştii că io mi-am cumpărat un căluţ. Ţi-l arăt în tren. Noa serbus.”

Plimbându-mă pe ici, pe colo, au trecut şi cele patru ceasuri, dar trenul nu se ivea. Am mai patrulat ceva timp, apoi şi-a făcut apariţia şi trenul. Avea 30 minute întârziere. Doar venea de la Bucureşti. În tren pruncii dormeau. Într-un târziu s-a trezit Ioana şi când a dat ochii cu mine m-a privit mirată: „moşul, când ai venit? ...când ajungem la casa noastră?”

La Alba Iulia am sosit cu o întârziere de 20 minute. Ei au plecat cu un taxiu IO am pornit pe jos să-mi dezmorţesc picioarele. Nu a durat mult timp şi ne-am văzut acasă: „moşul, la mine a venit Moş Gerilă!... Ui ce mi-a adus!” Erau o mască, banane şi clementine. S-a bucurat de ele de parcă cine ştie ce comoară a primt. Mai ales de mască, pentru că şi-a dorit mult să aibe o mască.

Eclipsa de soare

Ieri, în toiul eclipsei de soare, eram în febra pregătirilor pentru plecare la tren. Aşa că, pur şi simplu, am uitat de ea. Dar chiar dacă nu uitam, nu aş fi putut vedea nimic deoarece era înorat şi fulguia. Aşa că, m-am mulţumit cu o imagine găsită pe internet şi copiată aici..
 Din Bălgrad eclipsa ar fi fost vizibilă, dacă nu erau nori, pe la ora zece şi jumătate.

A III-a zi din an

 S-a dus pe nesimţite şi cea de-a III-a zi din an şi ghenar. A fost o zi anostă. Cuprins de toropeală m-am chinuit să lucrez la calculator. Nu am avut altceva mai bun de făcut. Casa e pustie fără Puiu Mic Ioana şi frăţiorul ei bebe, care, deşi nu ştie să vorbească, zâmbeşte frumos când vrea să o facă. Dar nu o face prea des pentru că şi el aparţine categoriei celor scumpi la râs, pe care mai mult îi plouă decât îi bate soarele. Afară nu a fost frig şi fulguia leneş când şi când. La noi zăpadă este puţină, ca în toţi anii, de o bună bucată de vreme încoace. Nu ştiu care-i motivul, dar nu mai sunt iernile de altă dată când era zăpadă abundentă şi pe Drumul Ţării alergau sănii în clinchet de zurgălăi, nefiind maşini care să le încurce. Asta a fost până prin 1965, când primele autobuze pentru transport în comun şi-au făcut apariţia agresiv.  Până atunci un hârb de autobus mai făcea, din când în când, cursa centru – gară şi retur. În rest, birjele şi săniile erau la putere pentru cine dorea să meargă „pe sus”. Şi cum eu eram prea tânăr pentru a mă birjări, preferam deplasarea „per pedes apostolorum”. Şi era fain. Nu-mi trebuia prea mult timp să ajung dintr-un capăt în altul al bătrânului burg.

Spre deosebire de atunci, acum merg mai agale, cu mâinile la spate şi freza tunsă chelie în bătaia vântului. Ţinută impozantă de pensionar. Dar merg. Când într-o parte, când în alta. Şi mâine voi merge să-mi aştept pruncii care se întorc de la Bucureşti. Nu oriunde, ci taman la Craiova, să avem vreme de poveşti. Acolo voi ajunge când deja este seară şi nu mai am pe unde merge. Aşa că voi sta vreo două ceasuri prin gară până soseşte trenul cu care vin ei, după care vom continua drumul împreună preţ de vreo cinci ceasuri. Sper să fie frumos, şi trenul să nu aibă prea mare întârziere.

S-a dus şi prima zi

În sunet de muzică şi zarvă mare s-a dus şi prima zi din 2011. De acum un înger cântă la trompetă "Linişte" .
Să dea dumnezeu ca şi acest an să treacă liniştit şi în pace.
Am stins luminiţele din pom.

Le vom aprinde din nou în decembrie, după ce trece Moş Nicolae. Până atunci să ne ajute Dumnezeu să putem duce tot ce ne este dat.  
Drum bun 2011... !

Cumpăna anilor

La cumpăna anilor,

ultima zi din anul 2010 mi-a oferit o plimbare prin bătrânul, dar mereu tânărul Braşov.

Braşovul găsit de mine la sfârşit de an îmbrăcat în haine de lucru, s-a pregătit intens pentru întâmpinarea Anului Nou. În Piaţa Sfatului, echipe de muncitori pregăteau marea scenă pentru programul de Revelion în aer liber. Bradul împodobit în straie de sărbătoare stătea cuminte în aşteptare. Pe strada Republicii, bătrână şi ea de acum, era forfotă mare. Oamenii îşi făceau ultimele cumpărături, sau pur şi simplu se plimbau. Dar ce m-a surprins, a fost liniştea care domnea pe această stradă. Oamenii mai în vârstă nu mai râdeau, iar tinerii nu se mai zbenguiau. Rar se auzea câte unul râzând. Singurii care au mai spart liniştea au fost nişte cântăreţi stradali, dar şi ăştia mai mult tăceau decât cântau.

Aspectul general al oraşului a fost de burg curat, trecând cu vederea faptul că zăpada era bine bătătorită pe trotuare şi alunecoasă. Nici măcar în zona primăriei şi a prefecturii edilii nu s-au îngrijit să o cureţe, probabil pentru a nu strica aspectul general din buricul târgului. Singurul loc unde s-a dat cu sare pentru pietoni a fost pe str. Republicii, dar aici era multă zloată cum s-a topit zăpada. Aşa că, prin Braşov m-am deplasat cu mare atenţie pentru că nu mai sunt tânăr să pot face echilibristică, iar centrul meu de echilibru şi de greutate este cam departe de pământ.

Şi ce mi-a mai plăcut în Braşov, a fost că am găsit gara curată. Pe la ora douăsprezece se  făcea curăţenie cu un aspirator umed, apoi destul de des se strângeau hârtiile şi gunoaiele aruncate de călătorii „civilizaţiei moderne”.

În rest ce ar mai fi de zis. Doar lucruri de ansamblu, specifice fiecărui colţ de ţară.

Colindători agresivi te îndemnau insistent să le primeşti urarea că „doar odată pe an se face". Călători de tot felul, pentru unii probabil gara le era casa, dar puţini la număr. Se cunoştea că mai erau doar câteva ore până la Revelion. Fiind iarnă mai marii gării au poruncit să fie aduse scaunele de pe peroane în hol, aşa că oamenii aveau pe ce sta. Şi pentru că am fost  în gară când s-a dus soarele la culcare, am avut ocazia să fotografiez, de la un geam murdar, mai multe faze ale apusului, după care a sosit şi timpul să plec cu trenul spre casă.

 Nu ştiu dacă întâmplător sau nu trenurile nu au întârziat şi acasă am ajuns la timp pentru a primi Noul An relaxat.

Bine ai venit la noi, tinere 2011 ! Cu siguranţă vei fi aşa cum se cuvine.