 |
| - imagine luată de pe internet - |
Toamna anului !960. Începeam un nou an școlar în cadrul "Școlii medii mixte", actualul Liceu Horea, Cloșca și Crișan din Alba Iulia.
La puțin timp după începerea anului școlar m-a contactat o profesoară întrebându-mă dacă vreau să joc baschet. I-am răspuns că nu știu cum se joacă acel joc, iar ea mi-a spus că știe acest lucru și dacă vreau, să merg la sala de sport a orașului. I-am spus doar "bine" și am plecat.
În acea după amiază m-am dus la sala de sport. Era situată într-o curte dosnică, printre niște case dărăpănate. Nici sala nu arăta prea bine. Doar parchetul era lăcuit, pentru că în acea sală se jucau meciuri de volei. La puțin timp după ce ne-am strâns un grup de colegi a sosit și profesoara. S-a prezentat scurt "Zoe", dar pentru noi era "tovarășa profesoară". Ne-a deschis sala și ne-a dat la fiecare câte o minge. Erau mingi din anvelope de piele și camere din cauciuc, după care ne-a arătat cum să facem driblingul și cum să pasăm. Aceasta a fost prima mea lecție de baschet, joc la care am fost selectat doar pentru că eram înalt. Mai târziu am aflat că "tovarășa profesoară" a fost jucătoare de baschet selectată în Lotul Național.
Din prima zi am început să îndrăgesc acest joc și mergeam la antrenamente de două ori pe săptămână cu multă plăcere. Anii treceau și am început să deprind destul de bine tainele jocului.
La terminarea liceului am dat examen la facultate dar nu am reușit, în schimb am reușit la o "Școală tehnică" la Brașov. Acolo la ora de educație fizică am luat o minge de fotbal și am început să arunc la coșul de baschet. Profesorul de educație fizică văzându-mă m-a chemat la antrenamentele echipei de tineret "Steagul Roșu". M-am dus și acolo am fost selectat ca sparingpartner pentru echipa de fete "Voința" ce activa în divizia A și avea ca antrenor pe domnul profesor Albu, un antrenor foarte exigent atât cu fetele, cât și cu noi, sparingparrnerii. Acolo am avut prilejul să învăț baschet. Dar timpul a trecut și absolvind Școala tehnică a venit peste mine armata ca un tăvălug.
Am fost încorporat la o unitate militară în Oradea. Știam că acolo armata avea o echipă de baschet și m-am bucurat, dar bucuria a fost zadarnică. După câteva zile de la încorporare a venit la noi un ofițer de Stat Major și ne-a întrebat care ce sporturi am făcut. I-am spus că am făcut baschet și că aș dori să continui practicarea acestui sport. După ce mi-a dat un răspuns protocolar a plecat și bun plecat a fost. A revenit doar după un an, când mai aveam doar câteva luni până să fiu lăsat la vatră. Atunci și-a "amintit" de dorința mea, dar era pre târziu. Așa că la 21 de ani am terminat cu baschetul.
De atunci și până astăzi simt un gust amar pentru modul cum am fost nevoit să abandonez baschetul în plină ascensiune, dar mă consolez cu amintirea anilor '60 privind meciurile echipei CSU și pe Ioana care învață acum ceea ce am învățat și eu cu câteva decenii în urmă.
Happy Weekend !
