Hai !

Hai !
Hai cu mine, că te duc eu !

marți, 26 octombrie 2010

Nocturnă

 
În noaptea asta luna trecu pe la fereastra mea ascunsă-n ceaţă. N-a vrut să fie văzută. De ce oare? Ce am făcut? De ce n-a vrut să intre să-mi mai ţină de urât? Am fost rău? Sunt bătrân şi vrea să mă lase-n pace?

Dar asta-i treaba ei. A trecut şi pe mine m-a lăsat singur în noapte. Singur cu gândurile mele. Şi gândurile-s multe, adunate în timp, dorurile arzătoare, purtate de timp, timp ce nu se mai întoarce nicicând. El merge înainte nepăsător cu pas agale, în ritmul orologiului din perete. Tic-tac, tic-tac. Şi la fiecare pas al timpului cade peste mine un fulg alb. Fulg din pana unui porumbel voiajor ce pluteşte în zbor spre zări albastre. Nu are bai căi frig, nici dacă-i cald, nici de plouă ori ninge. El doar zboară şi din când în când face un scurt popas pe unde apucă. Sunt drumuri doar de el ştiute. Eu stau întins în iarba verde a gândului meu sub un soare dogoritor şi privesc făptura ce joacă în zare. E cald şi bine. Pajiştea în care mă aflu are o mireasmă îmbătătoare. Este o pajişte ştiută din anii copilăriei, când mergeam cu moşu şi buna pe hotar. Dar de ce moşu-i primul? Că doar buna îmi purta de grijă iar de moşu ştiam frică. Nu m-a bătut, dar cu toate astea ştiam frică de el. Şi nu doar eu, ci toţi ai casei. Fiecare căutam să nu-i ieşim din vorbă. Păi motivul e doar unul. El era cel care mergea în fruntea grupului nostru. Şi cum mergea el, aşa mergeam toţi. Nu se grăbea, dar nici nu se oprea. Avea un ritm constant la mers şi la lucru. Nu zăbăghea, cum se zice pe la noi, nu fuşerea lucrul şi nici nu-i plăcea să vadă pe alţii lucrând de mântuială.

Anii au trecut şi acum am rămas singur cu gândurile mele şi penele albe adunate pe capul meu. Sunt multe. Dar aş vrea să se mai adune şi Dumnezeu să-mi mai dea putere să termin ce am de terminat. Ştiu. Totul se termină când vine vremea. Numai că eu aş vrea ca această vreme să vină după ce termin pentru a nu lăsa nimănui povara mea. Fiecare să-şi ducă povara lui. Şi eu îl rog pe Dumnezeu să mă ajute să-mi duc povara până la capăt. E povara mea şi nu vreau s-o dăruiesc nimănui. Orice altceva dăruiesc, dar povara şi viaţa nu.

vineri, 22 octombrie 2010

Bruma toamnei

 "Toamna-şi lasă brumele reci, trandafirii-n parc s-au uscat..."



Ştiri de ultimă oră

Şcoala veche din Petreşti
Din presa locală (ziarul Unirea anul XX nr.6135/22 octombrie 2010) aflăm: „ieri, la Petreşti, s-a inaugurat noua şcoală care astăzi va fi... închisă”. Motivul ? Firma constructoare nu a primit banii pentru lucrările executate. Cauza ? Aleşii locali nu au aprobat proiectul de hotărâre prin care se acordau banii necesari. De ce ? Pentru că la Primăria Sebeş se face doar politică.

Catedrala

 Catedrala Reîntregirii din bătrânul burg al Bălgradului văzută în lumina soarelui de toamnă.

joi, 21 octombrie 2010

Al doilea job

Ştiri diverse în mass-media. Unele se pretind inovatoare.
„Profesorul X din localitatea Y este păstor la oi după orele de curs”. „O educatoare îngrijeşte un copil după orele de program şi este mulţumită pentru că are un câştig mai bun”. O altă persoană face un alt ceva. Şi toate acestea sunt numite „al doilea job”.
„Al doilea job” o noutate? Pentru unii da. Pentru mine nu. Înainte de 1989 celor la care le plăcea să lucreze, lucrau şi după orele de program la serviciu. Mergeau acasă şi nu stăteau să se uite la bec. Unii lucrau în grădină, alţii pe câmp, unii meştereau prin atelierele ce le aveau improvizate în magazii şi nu puţini erau cei care nu aşteptau meşterul pentru a le face reparaţiile la instalaţiile electrice, de apă sau de gaz. La mine în casă nu am nevoie de autorizaţie pentru a repara ce mi se strică. Şi nu am nici un interes să fac reparaţii de proastă calitate. Nici vecinilor nu le-aş face reparaţii de proastă calitate, dar acolo îmi trebuie autorizaţie şi nu am. Deci, noutatea cu al „doilea job” este o vechitură. O vechitură ce mă încurca mult când subalternii veneau să se învoiască pentru că era timp bun pentru praşilă sau strâns nutreţul de câmp. De multe ori le spuneam să renunţe la lucrul câmpului dacă vor să lucreze la CFR sau să renunţe la CFR dacă vreau să lucreze la câmp. Nu se putea să lucrezi cu spor la calea ferată în timp ce te gândeai că timpul era bun pentru praşilă.
Dar acum se poate? Răspunsul meu este BA! Adică un NU răspicat. Animalele nu au nevoie de îngrijire doar de la ora 15,oo când ajunge profesorul acasă. Ele trebuiesc îngrijite de dimineaţa până seara. Şi ce ore face profesorul când se gândeşte la animalele de acasă? Să zicem că un copil poate fi îngrijit doar de la ora la ora, în rest fiind mămica lui cu el. Dar câţi inşi apelează la bone pentru îngrijirea copiilor? Şi câte asistente sociale, cu facultate terminată, sunt? Atunci, pentru ce trebuie bătută monedă pe acest job? Şi mie-mi place să mă ocup de copii. Dar o fac pe gratis pentru că-mi plac copiii.
Şi nu trebuie să trecem cu vederea peste drama celor care nu se mai descurcă. Un om s-a spânzurat pentru că nu mai putea face faţă datoriilor. Avea un magazin şi probabil nu era proprietarul spaţiului. Avea taxe şi impozite de plătit iar vânzările erau aşa cum erau. Nu avea încasări pentru a face faţă cheltuielilor. Şi eu am trecut printr-o astfel de situaţie, dar Dumnezeu mi-a dat altă inspiraţie şi am reuşit să trec peste impasul în care m-am aflat. A fost o experienţă în plus câştigată şi de aceea nu dau crezare celor ce au „al doilea job”.
Decât două joburi făcute de mântuială, mai bine unul şi bun, bine făcut.

marți, 19 octombrie 2010

Din nou la circ


Ieri am fost cu Ioana la Circ. După un an de zile mă aşteptam să văd un alt spectacol. Dar nu a fost să fie. Prezentatoarea avea rolul învăţat de anul trecut, glumele clovnului au fost aceleaşi, aceiaşi şi dresorii cu aceleaşi dresuri de ponei, cai, iac, şerpi, aligatori, trei lei şi un tigru. Un singur număr de acrobaţie şi cam atât. Pentru a se acoperi timpul rezervat spectacolului pauzele au fost mai lungi. Cu amărăciune m-am gândit la spectacolele de circ văzute în anii copilăriei când spectacolele erau altele după câteva zile, iar de la an la an se schimbau şi trupele de acrobaţi. Doar clovnii rămâneau aceeaşi, dar nu şi glumele prezentate de ei. Parcă aveau mai mult talent la improvizat. De atunci mi-au rămas întipăriţi în minte Bombonel cu partenera lui, o femeie pitic. De atunci ţin minte numerele de jonglerie, acrobaţie la trapez ori bară, numerele de iluzionism şi câte altele. Nu pot să-l uit nici pe băiatul lui Bombonel, care acum ar avea anii mei, dacă mai trăieşte. Atunci era acrobat începător şi avea numărul lui. Pentru câteva zile am fost chiar „prieteni” şi l-am dus la mine acasă.
Dar şi Ioana îşi va avea amintirile ei. În acest an curiozitatea ei a fost mai mare decât anul trecut. Nu a sesizat repetarea programului, nu a remarcat starea de plictiseală ce se citea pe chipul artiştilor. Pentru ea totul a fost o curiozitate, dar o curiozitate ce nu va dăinui mult timp.