 |
| - imagine luată de pe internet - |
Toamna anului !960. Începeam un nou an școlar în cadrul "Școlii medii mixte", actualul Liceu Horea, Cloșca și Crișan din Alba Iulia.
La puțin timp după începerea anului școlar m-a contactat o profesoară întrebându-mă dacă vreau să joc baschet. I-am răspuns că nu știu cum se joacă acel joc, iar ea mi-a spus că știe acest lucru și dacă vreau, să merg la sala de sport a orașului. I-am spus doar "bine" și am plecat.
În acea după amiază m-am dus la sala de sport. Era situată într-o curte dosnică, printre niște case dărăpănate. Nici sala nu arăta prea bine. Doar parchetul era lăcuit, pentru că în acea sală se jucau meciuri de volei. La puțin timp după ce ne-am strâns un grup de colegi a sosit și profesoara. S-a prezentat scurt "Zoe", dar pentru noi era "tovarășa profesoară". Ne-a deschis sala și ne-a dat la fiecare câte o minge. Erau mingi din anvelope de piele și camere din cauciuc, după care ne-a arătat cum să facem driblingul și cum să pasăm. Aceasta a fost prima mea lecție de baschet, joc la care am fost selectat doar pentru că eram înalt. Mai târziu am aflat că "tovarășa profesoară" a fost jucătoare de baschet selectată în Lotul Național.
Din prima zi am început să îndrăgesc acest joc și mergeam la antrenamente de două ori pe săptămână cu multă plăcere. Anii treceau și am început să deprind destul de bine tainele jocului.
La terminarea liceului am dat examen la facultate dar nu am reușit, în schimb am reușit la o "Școală tehnică" la Brașov. Acolo la ora de educație fizică am luat o minge de fotbal și am început să arunc la coșul de baschet. Profesorul de educație fizică văzându-mă m-a chemat la antrenamentele echipei de tineret "Steagul Roșu". M-am dus și acolo am fost selectat ca sparingpartner pentru echipa de fete "Voința" ce activa în divizia A și avea ca antrenor pe domnul profesor Albu, un antrenor foarte exigent atât cu fetele, cât și cu noi, sparingparrnerii. Acolo am avut prilejul să învăț baschet. Dar timpul a trecut și absolvind Școala tehnică a venit peste mine armata ca un tăvălug.
Am fost încorporat la o unitate militară în Oradea. Știam că acolo armata avea o echipă de baschet și m-am bucurat, dar bucuria a fost zadarnică. După câteva zile de la încorporare a venit la noi un ofițer de Stat Major și ne-a întrebat care ce sporturi am făcut. I-am spus că am făcut baschet și că aș dori să continui practicarea acestui sport. După ce mi-a dat un răspuns protocolar a plecat și bun plecat a fost. A revenit doar după un an, când mai aveam doar câteva luni până să fiu lăsat la vatră. Atunci și-a "amintit" de dorința mea, dar era pre târziu. Așa că la 21 de ani am terminat cu baschetul.
De atunci și până astăzi simt un gust amar pentru modul cum am fost nevoit să abandonez baschetul în plină ascensiune, dar mă consolez cu amintirea anilor '60 privind meciurile echipei CSU și pe Ioana care învață acum ceea ce am învățat și eu cu câteva decenii în urmă.
Happy Weekend !
superba povestea baschetului din viata ta, Liviu draga! multumim ca ne-ai prezentat-o. Pacat ca ai renuntat atât de devreme... Eu am jucat volei - tot asa, la 10 ani am fost selectionata în cadrul unei ore de sport de la scoala, pentru echipa Scolii Sportive sin oras. Am progresat incet-incet si am ajuns sa joc în echipa de Juniori, cu care al luat locul II pe tara (competitie intre scolile sportive). Acesta a fost cea mai valoroasa medalie pe care o detin. Dupa ce am implinit vârsta de 18 ani, am fost selectionata în echipa "CS Steaua Rosie - Sibiu" care activa în divizia B. Am reusit chiar sa ajungem pentru doi ani in divizia A. In tot acest timp am participat la antrenamente zilnice, doua-trei ore si câte un meci, in general duminica. In fiecare an am fost cu lotul in cantonamente (iarna la munte, unde combinam pregatirea fizica si cu schiul, vara la mare), deasemenea am avut permanent meciuri in deplasare - astfel ca am fost macar o data in aproape toate orasele din România. Am jucat volei profesional, pana la vârsta de 24 de ani, când am ramas insarcinata cu primul copil.
RăspundețiȘtergereApoi am continuat doar la nivel amatoricesc - din cand in cand ma întalneam la sala de sport cu vechile colege de echipa pentru un meci, sau vara la iarba verde sau la strand. Cand fetele mele au crescut si nu au mai avut nevoie de supraveghere permanenta (inca nu împlinisem 40 de ani), m-am inscris într-o echipa hobby care se antrena de doua ori pe saptamana. Dupa o jumatete de an am renuntat deoarece echipa era mixta si fileul era asezat conform standardului, dar pentru barbati - eu puteam sa trec pe sub fileu, fara sa ma aplec! Nu aveam nicio sansa sa fac un atac, eram tot timpul pe post de ridicator. In plus preluarea atacurilor colegilor barbati imi lasa vânatai pe brate.
Fara sa le fi trimis eu sau sa le influentez intentia, fetele mele s-au inscris la scoala sportiva din cartier, in echipa de volei :) Am început sa merg cu ele si sa le motivez - pentru ca o data ce ai virusul in sânge, esti voleibalist pe viata :)) Povestind cu antrenoarea, m-a rugat sa ma angajez ca antrenor secund (bineînteles ca meseria mea de inginer proiectant a mers mai departe, acest mini-job fiind in timpul meu liber). Si asa am antrenat împreuna echipa de fete - din care faceau parte si domnisoarele mele - timp de 3 ani. Cand fetele mele au inceput pregatirea pentru bacalaureat, au renuntat la sport. Am renuntat si eu la volei. Acum am 50 de ani, dar merg de 3 ori pe saptamana la sala de sport si ma antrenez pentru a-mi mentine starea fizica, deoarece meseria pe care o practic ma obliga sa stau nemiscata pe scaun in fata computerului, cate 9 ore pe zi! Ma simt foarte bine, dar as mai avea nevoie de cateva ore... ziua mea nu ar fi rau sa aiba 28 de ore pentru câte îmi propun sa fac! :))
Recitind acest articol scap câte un oftat. Și asta nu doar o dată, ci de câte ori îl recitesc.
ȘtergereAm facut liceul la Seini (MM); nu era traditie sportiva, nu-mi amintesc sa se fi consacrat cineva sportului...In aceasta privinta n-am avut ce abandona...
RăspundețiȘtergereIn schimb, am abandonat invatarea limbii engleze simultan cu renuntarea la specializarea inginereasca in aparatura de anestezie si terapie intensiva. Era ineresant sa fi devenit specialist/expert in ceva... Se intampla la sfarsitul anilor '70; deci inainte de a fi implinit 30 de ani...
O explicatie ar fi ca in cercetare-proiectare se castiga putin...Dupa un ocol de vreo 3 ani prin industria usoara ( o tesatorie de matase) prin anii '80 am ajuns la IOR pentru a face proiectare tehnologica in folosul armatei; se platea bine.. Proiectam si urmaream executia a tot felul de mecanisme optico-mecanice. Prin '92 am plecat la privatizati, asadar Florin Calinescu nu m-a prins cand a cumparat afacerea IOR-ului.
Soarta destinului...
sunt un iubitor al sportului.
RăspundețiȘtergeream practicat ciclismul si inca mai il practic din pozitia de amator, acum...
sa ai un weekend perfect!
Liviu...am parcurs articolele in ordine inversa. S-au legat foarte bine asa. Nu-mi dau seama acum cum ar fi fost invers. :)
RăspundețiȘtergereTristetea pe care o remarcam ceva mai inainte...o regasesc aici, Mai intensa. Uneori pierdem in viata sanse. Din vina noastra sau a celor din jur. De fapt nu conteaza, conteaza ca se pierd. Si e pacat.