O mică excursie

O zi faină de toamnă, undeva pe la sfârşitul lunii septembrie. Un soare blajin ne încălzea mădularele.  Puiul Mic Ioana, are o zi liberă de la grădiniţă şi moşu’ ei a luat-o cu rolele după cumpărături. Din boltă-n boltă, pe la ceasul anizii trecute fix, am ajuns şi acasă.

- Acum ce facem Ioana?

- Nu ştiu moşit-o.

- Mergem cu rolele la Sebeş?

- Merem, da’ unde-i Sebeşu’?

- Păi dacă mergem, o să vezi.

- Bine, hai să merem.

Şi am plecat. Să tot fi fot cu un ceas trecut de ora amiezii. Am luat nişte covrigei, nişte biscuiţi, actimel şi o sticluţă de suc, dar cu ceai de muşeţel în ea, o şepcuţă şi o bluză de trening într-o pungă şi la drum. Ajungând la intersecţia de intrare în Oraşul de Jos cu drumul spre Cetate, am luat-o spre Sebeş.

- Moooşul, da’ pe aici merem la Oarda.

- Da, Puiu Mic, pe aici se merge la Oarda, dar noi mergem la Sebeş.

- Pe care parte moşit-o?

- Mergem tot înainte şi trecem pe lângă Oarda.

- Cum moşit-o?

- Las’ că vezi tu.

- Da’ moşul, aşa-i că merem pe podu’ mare?

- Da, dar la podul mare vom trece pe pontoane.

- Cum îs alea?

- Las’ că vezi tu imediat.

- Bine moşul.

La pasarela peste calea ferată, după ce mă atenţionă de vreo trei ori că merg greu rolele,  altă curiozitate:

- Moşit-o, ui balta. Ăia sunt pescari?

- Da, acolo sunt pescari.

- Şi ce fac acolo?

- Pescuiesc.

- Prind peşte?

- Da, prind peşte.

- De unde, că io nu văd peştişorii?

- Păi de acolo din baltă.

- Da’ io de ce nu văd peştişorii?

- Pentru că suntem prea departe de baltă.

- Daaa? Bine!

- Moşul, aici de ce mergem pe drum?

- Să ajungem la trotuar.

- Moooşul, da’ pe trotuar iar merg rolele greu. Hai pe drum!

- Puiu Mic, pe drum nu putem merge că uite, vin maşini.

Şi aşa, mergând înainte pe un trotuar nu tocmai bun pentru role am ajuns la Mureş.

- Moşit-o, da’ aici de ce stau aşa multe maşini’?

- Aşteaptă să treacă Mureşul pe pontoane.

- Cum se trece pe alea?

- Vezi tu imediat.

- Şi noi trebuie să aşteptăm?

- Nu. Noi mergem înainte pe lângă maşini.

- Moşit-o, da’ alea pe care trec maşinile sunt bărci.

- Da, Puiu Mic. Pontoanele sunt bărci.

- Şi noi trecem pe ele?

- Da!

- Avem loc?

- Da, avem loc şi noi.

- Pe lângă maşini?

- Da, pe lângă maşini.

- Cum moşul?

- Vezi tu imediat, numai să ajungem la pontoane.

- Da’ mă laşi să mă uit cum trec maşinile?

- Da, te lasă moşu să te uiţi şi la maşini.

- Da’ de ce merg aşa încet?

- Să nu ne stropească cu apă.

- Îmi place cum merg maşinile.

- Hai să mergem şi noi!

- Da’ moşul, ui că avem loc şi maşinile trec pe lângă noi.

- Da, avem şi noi loc, dar să nu te tragi spre maşini.

- Da’ moşul, ui cum se leagănă bărcile cu noi!

- Da, se leagănă frumos.

Fără să deranjăm pe nimeni, am ajuns şi la capătul podului de pontoane. Acolo am vrut să mai scurtăm drumul cu câţiva zeci de metri şi am pornit pe malul apei spre dig. Dar din cauza unor vreji ne-am împiedicat şi am căzut amândoi. La început Ioana s-a speriat, dar dacă a văzut că eu m-am pus pe râs, a râs şi ea, iar după ce ne-am sculat am săltat-o peste acei vreji şi am cocoţat-o pe o piatră din dig pentru a putea urca şi eu.

- Moşul, îmi place!

- Şi mie!

Când am ajuns pe dig, ne-am trezit cu un dulău lângă noi. I-am spus Ioanei să nu se sperie şi să nu-l bage în seamă, dar câinele, prietenos, s-a dus la ea şi cu timiditate a ridicat o labă, apoi a întins laba încet spre Ioana.

Câinele văzând că Puiu Mic nu se sperie a început s-o mângâie cu laba. Am fost impresionat de ceea ce am văzut. Poate o bunică sau străbunică a vrut s-o mângâie pe Ioana. Nu ştiu. Mi-am amintit că în pungă, pe lângă cele puse pentru drum, mi era şi un corn început de Ioana. L-am luat şi l-am dat câinelui apoi ne-am continuat drumul, iar câinele după ce a mâncat cornul a mers în treaba lui. Cu siguranţă nu vom mai întâlni acest câine niciodată.

De acum am pornit la drum întins. Mergeam pe marginea drumului, pe asfalt şi aveam spor la mers. Moşu’ era locomotiva şi Ioana vagonul. 

Sporovăind de una-alta, am ajuns la „Izvor” unde am făcut un popas, apoi în Lancrăm, unde am dat din nou de un trotuar pe care se mergea greu. Dar aici erau, aproape la fiecare casă oameni cu negoţ la poartă, Care ce avea: roşii, vinete, ardei, miere, ţuică, zacuscă, „mormoladă” (marmeladă, gem, lictar de prune). Toţi aşteptau în tăcere şi cu speranţă să oprească cineva şi să cumpere ceva, dar de oprit nu oprea nimeni. Nici noi.

De la o vreme am ajuns şi în Sebeş.

- Ioana, mai facem o fotografie aici?

- Nu!

- Hai tu să mai facem numa’ una.

- Am spus nu!

- Dar unde vrei să facem o fotografie?

- Niciunde.

Acasă ne-am întors cu trenul.