Reportaj feroviar

4 ianuarie 2011, ziua în care m-am deplasat la Craiova pentru a mă întâlni mai repede cu puiuţii, a fost o zi a amintirilor. Nu am mai fost de foarte multă vreme pe acest traseu şi ca atare suprapuneam imaginile văzute acum, cu imaginile văzute atunci şi păstrate în albumul memoriei. Pe ansamblu nu au fost diferenţe mari, dar au fost.

Deci, din nou la drum.

Zi fără ceaţă, puţin rece, şi câte un fulg se zbenguia prin aer. În aceste condiţii trenul a sosit la timp, neavând motive pentru a întârzia..

În Şibot, spre exemplu, patru linii electrificate stau nefolosite. Şi nu oricum, ci cu lăstăriş crescut între ele, iar Paul Chinezul, de pe soclul monumentului, ce şi-a pierdut penele coifului, le veghează somnul. După timpul regulamentar de staţionare, trenul porneşte lin şi în zbor rapid ajunge la Simeria Triaj. Aici, pe locul unde altă dată stăteau trenuri lângă trenuri  pentru a fi prelucrate, acum erau staţionate nişte vagoane ruginite. Tâmpa feroviară, o mică aşezare umană,  ne întâmpină la intrarea în triaj.

După puţinul timp de trecere prin triaj, trenul s-a supărat pe ce a văzut şi a tulit-o în goană spre munţi. A urmat Călanul. O altă ruină. Nimic din ce a fost nu mai este. Doar mormane de moloz. Fierul, vechi sau mai nou, a fost valorificat. A fost mai comod şi mai uşor decât să se întreţină ceea ce a fost, fără să mai vorbim de retehnologizarea ce se impunea. Pe calea ferată acelaşi lăstăriş crescut la voia întâmplării, dar cel puţin aici au fost demontate liniile şi ele electrificate cândva. Mai mult ca sigur şi astea au fost valorificate la fier vechi. Doar aşa s-a spus. Că România era un morman de fier vechi.

Apoi, cantoane părăsite peste tot. Şi cândva, oameni ce lucrau la calea ferată erau obligaţi să locuiască în ele pentru siguranţa circulaţiei feroviare.. Picherii la reşedinţa districtului, revizorii de cale pe raza lor de activitate şi cantonierii la boctăria unde lucrau. Aici mai aveau grădină, o suprafaţă de teren arabil, dacă erau în afara localităţilor, şi o suprafaţă de „şcarpă” pentru cosit. Dar prin asta nu se realiza doar cositul ierbii, ci şi tăierea mărăcinilor şi arbuştilor. Şi pentru că erau obligaţi să locuiască în ele ultimii nu plăteau chirie, iar picherii plăteau o chirie mai mult simbolică. Deh, ţara era mai săracă atunci şi omul era considerat „marfă”.

Pe nesimţite am trecut şi de Baru Mare. O aşezare chiar mare în comparaţie cu ce ştiam. Dar atunci cînd am fost aici în „tabără de muncă patriotică” nu ştiam decât drumul de la sediul Ocolului silvic, situat lângă calea ferată, la cantina Fabricii de produse refractare, al cărei coş se înalţă şi azi falnic spre cer, semn că mai trăieşte, dar cine ştie ce se mai produce şi aici. Or mai fi sau nu necesare materiale refractare în România? Căci „Refractara” din Bălgrad a căzut demult, aici optându-se pentru a se fabrica fel şi fel de pavaje. 

Mai trecu apoi o bucată de vreme şi am ajuns la Petroşani trecând printre munţi stâncoşi sau împăduriţi, după cum ne purta traseul căii ferate.

Gara Petroşani, o gară mare şi aproape pustie, arăta destul de jalnic. Depoul era părăsit, nişte ateliere părăsite, o turnătorie ce-şi mai păstra firma, era părăsită şi ea, nişte pavilioane care adăposteau cândva birouri, poate şi laboratoare, acum ocroteau doar vântul. Toate acestea aveau geamurile sparte, o parte din ele aveau chiar ferestrele şi uşile smulse. Arătau ca după un bombardament. Doar o garnitură de tren încărcată cu cărbune aştepta plecarea spre o termocentrală, probabil. În aer plutea mirosul fumului de cărbune, miros ce a pătruns şi în vagon, dovadă că încă mai este cărbune şi se extrage.

Până la Cărbuneşti a fost criză şi de zăpadă. Doar de la Cărbuneşti la Craiova zăpada a fost puţin mai abundentă. De la o vreme pe traseu a apărut şi ceaţa,  dar asta nu a împiedicat înaintarea trenului cu viteză normală şi astfel am ajuns în Craiova la timp. Aici  trebuia să aştept trenul ce venea de la Bucureşti vreo patru ore. Fiind deja întuneric, nu m-am încumetat să merg spre centru. M-am învârtit doar în jurul gării. O gară curată în care nu am mai fost de multă vreme. Patrulele de ordine îşi făceau rondul destul de des şi se cunoştea.

După vreun sfert de oră de la sosirea mea în Craiova am primit un telefon din Bucureşti. Trenul cu care urmau să vină pruncii era anunţat că are plecarea cu un sfert de oră întârziere. Nu era mult.  Am povestit şi cu Ioana: „moşul unde eşti? Ce faci?” apoi „moşulicule să ştii că io mi-am cumpărat un căluţ. Ţi-l arăt în tren. Noa serbus.”

Plimbându-mă pe ici, pe colo, au trecut şi cele patru ceasuri, dar trenul nu se ivea. Am mai patrulat ceva timp, apoi şi-a făcut apariţia şi trenul. Avea 30 minute întârziere. Doar venea de la Bucureşti. În tren pruncii dormeau. Într-un târziu s-a trezit Ioana şi când a dat ochii cu mine m-a privit mirată: „moşul, când ai venit? ...când ajungem la casa noastră?”

La Alba Iulia am sosit cu o întârziere de 20 minute. Ei au plecat cu un taxiu IO am pornit pe jos să-mi dezmorţesc picioarele. Nu a durat mult timp şi ne-am văzut acasă: „moşul, la mine a venit Moş Gerilă!... Ui ce mi-a adus!” Erau o mască, banane şi clementine. S-a bucurat de ele de parcă cine ştie ce comoară a primt. Mai ales de mască, pentru că şi-a dorit mult să aibe o mască.