POGHIAZ CU TRENUL

 

INSTANTANEE ÎN RITMUL TRENULUI

Călătoresc cu trenul şi privesc la peisajele ce se derulează aidoma unui film. Le cunosc, dar continui să le privesc cum priveam fotografiile pe care le făceam şi de fiecare dată găsesc ceva nou, ascuns în ele. Sunt imagini vechi şi totuşi noi, iar amintirile mă dor şi cel mai tare mă doare dorul de mama, care nu mai este în tren pe bancheta din faţa mea. Mă doare gândul la drumurile pe care le făceam cu mama şi cu Cornelia când era mică. Mă doare gândul la anii copilăriei mele când plânsul clopotelor în ceas de seară a vestit, cu melodia unui cântec sumbru, moartea tatei. Este o melodie ce a rămas vie în mintea mea şi, paradoxal, o îndrăgesc. Dar la fel mă doare şi gândul la tot ce am făcut sau n-am făcut în anii adolescenţei, în anii tinereţii şi în anii maturităţii mele.
Orice călătorie cu trenul este pentru mine un dialog mut cu trecutul şi îmi dă un nou prilej de a dezgropa amintirile. Acum las gândul să-mi fugă cu zeci de ani în urmă şi ajung undeva în timpul începutului copilăriei, când am făcut primul meu drum cu trenul. A fost un drum la Cluj, unde mama a trebuit s-o ducă pe sora mea, Livia, la un consult medical. Nu-mi amintesc prea multe despre acel drum. Ştiu doar că a fost după ce a murit tata, cu un an sau doi, deci undeva în jurul anului 1952, sau poate chiar în toamna anului 1950 ori la începutul primăverii 1951. Mai ştiu că am călătorit noaptea, într-un vagon clasa a III-a, că era frig şi aglomeraţie mare în tren. Din această pricină, o parte din drum a trebuit să-l facem pe platforma dintre vagoane, o tablă ce zdrăngănea permanent şi cumplit lovindu-se de tampoane. O altă parte de drum am făcut-o într-o mare înghesuială la capătul vagonului, unde noi, copiii, am şezut pe cufărul (valiza din lemn) unui călător, iar mama, sărmana mamă, a rămas mai departe în picioare tot restul drumului. Dar fiind tânără, şi obişnuită cu lucru, a rezistat.
La Cluj am stat ceva vreme şi am fost găzduiţi de unchiu Sâvu. Nu ştiu cât de agreaţi am fost de alţii, dar ştiu că unchiu a dus-o pe mama şi pe Livia la o clinică, unde renumitul medic dr. Benetatto a consultat pe Livia şi i-a prescris un tratament cu medicamente concepute de domnia sa, tratament ce a fost de mare folos surioarei mele, salvând-o din dezastruoasele consecinţe ale unei meningite, boală care şi azi face ravagii, darmite atunci.
La înapoiere, am avut parte de aceeaşi înghesuială în tren, numai că de astă dată am reuşit să găsim locuri pe bănci din lemn, vopsite cafeniu, într-un aşa-zis „bouvagon“, unde am întâlnit pe nănaşu lu Livia, domnul Goronia din Cetea, care, de fapt, ne-a făcut loc să şedem. În rest, acelaşi frig şi acelaşi miros greu de suportat.
După o vreme, am repetat drumul la Cluj pentru a se finaliza consultul medical. Atunci am călătorit vara, dar nu-mi mai amintesc nimic despre ce şi cum a fost. Ca în toate celelalte ale vieţii, doar prima acţiune rămâne înregistrată în memoria neprogramată a minţii omeneşti.
De atunci au trecut mulţi ani. Numărul lor nu mai are nici o importanţă. Calea ferată s-a modernizat mult, deşi în principiu este aceeaşi. Azi călătoresc în confortabile vagoane clasa I, construite tot în vremuri de mult apuse. Aşa e viaţa. Tot ce este nou se învecheşte şi odată cu ea ne învechim şi noi. Unii rezistăm mai bine acestei uzuri, alţii mai puţin bine şi cad pradă deznădejdii. De ce? Poate că nu s-au pregătit în suficientă măsură să treacă pragul psihologic al unei anumite vârste. Poate s-au lăsat prea mult captaţi de miracolele şi frumuseţile tinereţii, iar atunci când acestea au trecut cu zborul lor lin, ei nu au mai avut curajul să privească oglinda realităţii şi când totuşi s-au văzut în ea, nu au mai recunoscut imaginea oglindită. Dar tot aşa de bine se poate să nu fi ştiut să-şi conserve energia creatoare, sau poate, pur şi simplu, le-a plăcut să-şi bată joc de propria lor viaţă, ignorând tot ce-i înconjura. Este greu, chiar foarte greu să precizăm ce ne determină să luăm o decizie într-o variantă sau alta şi cu atât mai mult, şi mai greu este să analizăm realist faptele noastre, darmite ale altora.
Aceasta-i viaţa şi nu ne putem opune ei. Ne place, nu ne place, suntem datori să o trăim aşa cum este ea. Bună – rea, e viaţa mea, a ta şi a lui. Eu o car pe a mea, ea mă cară pe mine. Fiecare îşi cară propria-i viaţă şi este cărat în acelaşi timp de ea. Şi toţi mergem înainte, numai înainte.

*
Taca-taca ... tac-tac; ...taca; taca – tac, tac... tac!
Trenu-şi spune necontenit şi neobosit povestea. Este o poveste învăţată pe durata multor ani trecuţi peste ceea ce se cheamă „drum de hier“. Este o poveste care ne aduce aminte de pionieratul căii ferate, când micile locomotive cu abur trăgeau, gâfâind, două-trei minivagoane cu „iuţeala maximă“ de 5 km pe ceas şi erau ridiculizate că cei care se grăbeau, ajungeau mai repede mergând pe jos. Tot atunci, mecanicul era obligat să oprească trenul pentru a trece diferite animale pe unde nu te aşteptai. Deci nu este de mirare că mergând pe jos, ajungeai mai repede decât cu trenul. Dar tot atunci, şi ceva mai târziu, când „iuţeala maximă“ a sporit, şi vagoanele s-au mărit, conductorii aveau mănuşi albe şi ştergeau barele vagoanelor imediat ce trenul oprea în gară.
Taca-taca… tac-tac… crrrrţ !

*
Taca-taca,... tac-tac… povestea trenului continuă cu amploarea luată de construcţia căilor ferate şi gândul unora se mai îndreaptă cu pioşenie spre cei care au trudit pe şantierele: Bumbeşti-Livezeni, Agnita-Botorca, Salva-Vişeu...
Taca-taca, tac-tac! Au urmat apoi multiple şi complicate lucrări de modernizare şi electrificare a căii ferate, pentru ca, mai târziu, taca-taca, tac-tac... să urmeze şi căderea căii ferate. Crrrrţ! De ce?
Poate că unora le este mai convenabil şi rentabil să se facă transportul pe şoselele pline de gropi, decât pe calea ferată, care obligă să se execute lucrări de întreţinere complexe şi costisitoare pentru a nu da cu trenul jos, pe şcarpă... Cu „ştrecul“ nu te poţi juca! Dacă dai cu maşina-n şanţ, de vină e şoferul, nu groapa. Dar dacă dai cu trenul pe şcarpă, de vină sunt mai mulţi… şefi cu grade mari!
Taca-taca, tac-tac! spune trenul povestea lui, apoi în scrâşnet de frâne, crrrrţ, scandalul saboţilor strânşi pe roată, se opreşte şi tace. Până când? Până când „impegatul”, dirijorul circulaţiei, dă din nou semnalul de plecare şi atunci iar se deapănă povestea... taca-taca, tac-tac... tac-tac... !

*
În goana lui nebună peste aliniamente, curbe, pante, rampe, viaducte, poduri, podeţe, pasaje, prin tuneluri, prin păduri, peste dealuri sau câmpii, la şes sau la munte, trenul trece nepăsător pe lângă privelişti de vis sau de coşmar.
Priveliştile de vis sunt ce a mai rămas din „mama natura“, peisaje care încântă ochiul, universul în care omul s-a amestecat mai puţin. Priveliştile de coşmar sunt mulţimea construcţiilor dezafectate, construcţii care au fost cândva întreprinderi industriale sau agricole, dintre care multe au fost chiar rentabile, ca de pildă fabrica de încălţăminte „Clujana“ din Cluj, fabrica de produse optice „IOR“ din Bucureşti, după cum nu pot să cred că Întreprinderea Mecanică din Cugir a fost chiar nerentabilă. Dar asta e, şi trenu-şi continuă drumul cu totală indiferenţă faţă de tot ce întâlneşte, povestind mai departe despre truditorii de ieri şi cei de azi, oameni plini de speranţă şi oameni dezamăgiţi de realitate. Este o poveste tristă, dar adevărată. Este o poveste pe care nu toţi călătorii o înţeleg şi pe care mulţi nici nu o bagă în seamă pentru că nu-i interesează. Este povestea celor care atunci când s-au petrecut schimbări profunde în viaţa lor au sperat că o vor duce mai bine, deşi, uneori, nu a fost să fie aşa. Atunci când s-a făcut Unirea lui Cuza, s-a bucurat Moş Ion Roată şi nu prea, căci ştia el ce ştia.
Taca-taca, tac-tac!

*
Când a fost adus rege străin, a renăscut speranţa, dar ce a ieşit? Iar când a fost înlăturată monarhia, muncitorimea s-a bucurat cu adevărat, şi nu sunt simple trucaje imaginile de film din perioada respectivă. Ţărănimea, sărmana ţărănime, a fost mai sceptică, dar şi printre ţărani au fost destui care s-au bucurat. Mai târziu, când s-a văzut ce a rezultat, se spunea: „de-ar învia … , ar muri din nou“.
Acum, în 2005, dezamăgirea este mai mare ca şi atunci. Taca-taca, tac-tac, tac-tac!...

*
Altă sâmbătă, alt drum la Cluj. Un prieten m-a rugat să-l ajut într-o problemă şi am acceptat. Aşa am învăţat de la comunişti: să ajut pe cei ce au nevoie de ajutorul meu, făcând… muncă voluntară.
A fost într-un început de martie capricios, cu multă zăpadă. Iarna a început târziu, dar a ţinut mult. S-a lăsat greu alungată, dar ca orice iarnă a avut şi farmecul ei. A fost bogată în zăpadă, a fost şi aspră, aşa cum stă bine unei ierni.
Privesc pe geamul vagonului şi gândul o ia din nou razna. Visez cu ochii deschişi. Unele sunt imaginile vizuale şi cu totul altele sunt imaginile minţii. Meditez asupra ideii care mă obsedează: „Destinul este şi rămâne marele necunoscut spre care ne ducem cu ochii închişi“. Nu avem cale de mijloc, nu avem cale de întors. Totul se întâmplă atunci, şi numai atunci, când se declanşează voinţa Creatorului Dumnezeu. Ar fi o aberaţie să cred altceva acum, când mă gândesc la ce a fost şi la întâmplările prin care am trecut pentru a găsi soluţii de ieşire dintr-o situaţie sau alta şi nu de puţine ori aceste soluţii le găseam în ultima clipă sau, uneori, la un interval de timp mai scurt ori mai lung faţă de scadenţa gândită de mine. Nu toate dorinţele mele au fost o certitudine, după cum nu toate realizările mele au fost urmarea unor planuri preconcepute. Am intrat în relaţii de colaborare cu oameni pe care i-am văzut pentru prima dată şi la care nu m-am gândit că voi apela. Am apelat la oameni cunoscuţi, care m-au refuzat. Jocul destinului şi hazardului a fost aşa cum nu mi-am închipuit. Puse una peste alta, toate mi-au ieşit şi am mers înainte, numai înainte. Mai puţin am acumulat material, dar mult mai mult am acumulat spiritual. Am înţeles şi am pătruns în universul cunoaşterii unor realităţi la care nu am crezut vreodată că voi ajunge. Pot spune că am înţeles esenţa vieţii.

*
Cândva, am dorit să fiu ceva, dar am ajuns cu totul altceva. Am dorit să fiu cineva, şi am ajuns doar eu, aşa cum sunt. Regret? Nu! Nici într-un caz. De ce? Pentru că nu ştiu ce aş fi făcut dacă ajungeam cineva, dar ştiu ce am făcut eu, cel care am ajuns ceea ce s-a văzut şi se mai vede încă. Eu, resemnatul optimist care am devenit fatalist, am învăţat să mă mulţumesc cu ceea ce primesc şi să mulţumesc lui Dumnezeu când pierd. Eu, cel care am învăţat să cer de la Dumnezeu să-mi dea numai ce ştie El că trebuie să-mi încredinţeze mie şi doar atât cât trebuie, am învăţat să las trecutul să-şi îngroape morţii, să las zilei de mâine ce îi aparţine; să consider clipa trecută că a fost, iar clipa viitoare că va fi şi să trăiesc doar clipa de acum. Nu mi-a fost uşor să deprind acest obicei, dar până la urmă am reuşit. Şi am reuşit să fac aceste lucruri conştient, nu hazardat. Am reuşit chiar să reiau de la început ceea ce am crezut sfârşit şi să continui ceea ce gândeam să abandonez. Toate acestea mi-au dat puterea să rezist şi să nu accept înfrângerea. Mi-au dat tăria să privesc în faţă pe cel care mă nedreptăţea, să respect pe cel care mă insulta şi să nu răspund cu aceeaşi monedă.
Din tot noianul întâmplărilor prin care am trecut am învăţat şi cum să păstrez amintirile, atât pe cele plăcute, cât şi pe cele neplăcute. Pe unele le păstrez din plăcerea retrăirii unor clipe frumoase, iar pe celelalte le păstrez din dorinţa de a nu uita trecutul şi a nu renunţa la învăţămintele primite, căci din rele se desprind cele bune când ştim să le cernem. Şi în goana bezmetică a trenului, ascultându-i glasul roţilor, las gândul să-mi zburde în voie, ţopăind de la o idee la alta. Taca-taca… tac-tac !

*
Un nou scrâşnet, şi trenul se opreşte.
Pentru mine acest scrâşnet sâcâitor al frânelor are şi o altă semnificaţie. El reprezintă scrâşnetul dinţilor în momente de grea cumpănă. Este un scrâşnet amplificat. Este oprirea unei curse ajunsă la o anumită destinaţie, mai lungă sau mai scurtă. Aici este punctul unde ai posibilitatea să cobori sau să aştepţi continuarea călătoriei. Ai de ales doar aici, nu şi în viaţă, unde oprirea este una singură, pentru totdeauna, iar cursa nu este la alegere, după preferinţe ori după dispoziţie. Cursa vieţii este o cursă pe un traseu obligatoriu, alergată în ritm alert, cu lansări şi opinteli imprevizibile. Şi dacă mă gândesc bine, tocmai aici e farmecul acestei curse: drumul cu o singură oprire.
Pentru unii acest drum este mai lung, pentru alţii mai scurt, mai liniştit ori mai zbuciumat, mai luminos sau mai întunecat în funcţie de modul şi modalităţile în care s-a pregătit fiecare şi s-a echipat cu credinţa în Dumnezeu. Fără această credinţă viaţa este un chin, o povară permanentă.
Crezând în Dumnezeu şi în puterea Lui, ne dăm seama că nici un obstacol nu este de netrecut. Nici o greutate nu este prea mare, după cum nici o taină nu este de nepătruns. Credinţa în Dumnezeu este lumina farului călăuzitor pe drumul brăzdat de mari valuri născute din bezna nopţii de care ne desprindem cu atâta greutate. Oare de ce? Este cumva mai uşor să trăim în întuneric decât în lumină? Este mai uşor să orbecăim legaţi la ochi decât să înaintăm văzând pe unde mergem? Sau poate privind ne îngrozim de ce vedem şi atunci preferăm să mergem fără să vedem? Este şi acesta un mod de a trăi, dar de ce să-l generalizăm? Taca-taca… tac-tac !

*
Aşteptând continuarea drumului, aud din nou glasul crainicei de la informaţii. Anunţă sacadat plecarea trenului. Este acelaşi glas cunoscut de ani şi ani, cu toate că persoana nu mai e de mult aceeaşi. Tipicul feroviar rămâne în conservatorismul lui. Prin comportament şi mod de gândire, cei de astăzi sunt aidoma celor de ieri şi de alaltăieri. Nu-i deosebeşte decât numele ce-l poartă.
Preocupările primordiale sunt şi ele aceleaşi: să asigure bunul mers al trenurilor, în condiţii de lipsă a fondurilor financiare. Doar cauza acestei lipse diferă. În timpul activităţii mele lipsa era determinată de dirijarea fondurilor financiare spre marile investiţii: Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Platformele petrolifere maritime, Combinatul de la Roşia Poieni sau Turnu Măgurele etc., etc. ..., iar azi aceste fonduri se duc spre superdotata cantină a ministerului. De ce şi pentru cine? Să fie cumva pentru celebrul acar Păun, simbolul ridicolului? Parcă e mai ceva decât pe vremea lui Vidrighin, fost mare şef încurcă-lume al căilor ferate, personaj real, nu fictiv, care, din dorinţa de a-i ajuta pe cei mulţi, făcea lucrurile pe dos când nimeni nu se aştepta!
Dar chiar, de ce şi pentru cine s-a făcut tot ce s-a făcut în ţara asta? Ce au făcut antemonarhiştii au negat monarhiştii. Ce au făcut monarhiştii au contestat comuniştii. Ce au făcut comuniştii, au demolat urmaşii lor, constructorii „democraţiei originale româneşti“. De ce? De ce au trebuit distruse case, biserici, opere de artă, iar mai târziu fabrici, complexe agroindustriale, aşezăminte de cultură şi alte opere de artă? S-au făcut toate acestea în interesul pălmaşilor, robi moderni în ţară străveche? Dar… stop! Semnalul de trecere are culoare roşie şi ordonă oprirea! Prilej de aprofundarea meditaţiei.
- Cine au fost antemonarhiştii?
- Voievozii mai mari sau mai mici, apreciaţi ca atare de istorie.
- Ce au făcut antemonarhiştii?
- Cetăţi de scaun, cetăţi de apărare şi biserici în amintirea victoriilor repurtate.
- Ce alte construcţii s-au mai făcut?
- Conace mai mari sau mai mici pentru boieri şi câte o şcoală domnească pe ici pe colo.
- Pentru pălmaşi, truditorii ogoarelor, ce s-a făcut?
- S-au făcut bordeie în jurul conacelor.
- Ce au făcut monarhiştii?
- Palate regale (Cotroceni, Victoria, Elisabeta etc.), castele (Peleş, Pelişor, Bran ş.a.), case de vânătoare, vile luxoase…
- Pentru cine?
- Pentru casa regală şi mai marii vremii.
- S-a dezvoltat şi industria?
- Da. La Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Timişoara, Arad, Reşiţa, Hunedoara, Călan, Cluj, Oradea, Baia Mare.
- Centre culturale au fost?
- Da. La Bucureşti, Iaşi, Craiova, Cluj, Timişoara.
- Ce au făcut comuniştii?
- Au construit şi ei.
- Ce?
- Mii de blocuri şi chiar oraşe întregi (Oraşul Victoria jud. Braşov, municipiul Zimnicea după cutremurul din 1977), fabrici, uzine, hidrocentrale, şcoli, case de cultură, teatre, cinematografe, stadioane, săli de sport, căi de comunicaţie (metroul, canalul Dunăre-Marea Neagră, transfăgărăşanul, extinderea căilor ferate, dublarea şi electrificarea magistralelor de cale ferată…); mijloace de transport (autobuze, troleibuze, locomotive, vagoane etc.). Au amenajat sisteme de irigaţii pe aproape 4 milioane ha terenuri agricole, au regularizat albii de râuri. Au mai construit diguri împotriva inundaţiilor, peste 12 mii ha sere, mari complexe de creştere a păsărilor şi porcilor. Şi toate acestea au fost plătite cu sudoare şi sânge, în egală măsură, de proletarii clasei muncitoare, de ţăranii iubitori ai gliei străbune, de cărturari şi ostaşi, de la liceeni şi până la venerabilii adulţi cu părul alb, indiferent că au fost sau nu, comunişti ori simpli membri de partid.
- Unde s-a dezvoltat industria?
- În toate zonele geografice.
- S-au extins centrele culturale?
- Da. În toate capitalele de judeţ.
- Au demolat comuniştii biserici?
- Da! Şi am fost martor ocular la demolarea unei biserici în Braşov. Din acoperiş s-a luat ţiglă cu ţiglă. Din pereţi s-a luat piatră cu piatră şi cărămidă cu cărămidă. Tot ce s-a putut conserva s-a conservat, căci era monument istoric.
- Cine a lucrat la demolări?
- O întreprindere de stat, specializată în astfel de lucrări.
- De ce s-a demolat biserica?
- Pentru că era lângă hotelul ARO, care trebuia extins.
- Ce s-a făcut cu materialele rezultate din demolarea bisericii?
- S-au folosit la construirea unei alte biserici într-o zonă importantă a oraşului, unde erau multe blocuri şi nici o biserică.
- De ce s-a făcut altfel în Bucureşti?
- E problema bucureştenilor. Fiecare urbe cu propriile-i interese.
- De ce nu s-au construit biserici în Oraşul Victoria?
- Pentru că mai marele oraşului a fost dezinteresat, sau, altfel spus, a fost mai catolic decât papa, ca să nu spun, cum se spune astăzi, că a fost doar membru de partid…
DEMAGOGIE! Demagogul, persoana care foloseşte cuvinte bombastice în declaraţii mincinoase pentru a-şi crea popularitate, a clocit demagogia, noţiune definită simplu: atitudinea demagogului.
Dar ce face, de fapt, demagogul? Nimic altceva decât dă drumul la gură pe negândite şi, vrând să lovească pe cineva, cu vorbele sale, ajunge în cu totul altă parte, ca cel ce dă cu oiştea în gard. Dar el vorbeşte, vorbeşte pentru că-i place să se audă vorbind, iar când este vorba să facă şi el ceva, atunci găseşte suficiente motive pentru a trece cât mai departe de linia întâia.
Şi cine nu a întâlnit în drumul său astfel de oameni? Oameni serioşi, venerabili chiar, sobri, plini de energie creatoare când minimalizează tot ce văd realizat de alţii cu trudă, dar care nu-şi pun problema că ei nu au fost în stare să facă nici măcar acel lucru pe care-l consideră mărunt.
Oare sunt ei atât de valoroşi încât nu merită să se coboare la nivelul celorlalţi? Sunt ei atât de dotaţi încât nu merită să bage în seamă ce văd făcut de alţii? Sau poate tocmai asta-i deranjează. Că văd, studiază, rumegă, apoi fac logoree (să nu-i spun altfel). Şi atunci aia e prea mică, ailaltă e prea mare; una e prea veche, alta e prea nouă; dar el, el ce face? Nici măcar atât.
Nu meditează, da-şi aduce aminte că cineva a uitat că şi el a fost undeva. Dar de ce acel cineva a uitat acest lucru? Pentru că demagogul a fost undeva unde nu a făcut nimic altceva decât să fie şi el acolo, pentru a se afla în treabă, ori pentru că acel cineva l-a văzut doar stând, nu l-a băgat în seamă şi ca atare a fost normal să uite de prezenţa acelui ins aflat acolo, undeva.
Dar merită să mai vorbim despre demagog? Da! Pentru că altfel am uita de existenţa acestui cuvânt în Dicţionarul limbii române contemporane.

*
Pe drumul de întors acasă ascult din nou glasul şpicheriţei şi-mi aduc aminte că în urmă cu zeci de ani, în gara Alba-Iulia, crainica de la informaţii, trebuind să plece undeva, a lăsat în locul ei pe lucrătorul din staţie, muncitor necalificat şi cu puţină carte. Acesta, om în pragul pensionării, îşi păstra graiul din satul de baştină. Primind comanda impiegatului, a început să anunţe sosirea unui tren: „Atenţiuneee, atenţiuneee! ... Trenul personal...2001 di la Vinţ...tună în gară... Noa ho! că am zmintit! Di la Vinţ îi 2002, că 2001 îi di la Tiuş şi 2002 mere la Bucureşti. Bă că prost îs! …“
Nu, baciule Todor, nu ai fost prost. Ai fost un om necăjit, care în acele momente te-ai gândit la greutăţile prin care treceai. Aveai de plătit impozit pentru casa în care locuiai, aveai de făcut contract pentru a da un porc statului, erai nevoit să duci ouă la prăvălie pentru a putea cumpăra zahăr, ulei şi ce-ţi mai trebuia; pe lângă orele de lucru la gară mai trebuia să munceşti şi la colectiv ca să întreţii şi să recoltezi culturile repartizate; iar eu, la toate acestea, nu aveam cu ce te ajuta, decât să-l rog pe şeful gării să-ţi mai treacă neobservate unele gafe şi să-ţi dea zi liberă pentru sapă sau cules.
Au fost. Au fost şi nu mai sunt! Oameni şi întâmplări de mult apuse. Au mai rămas doar amintirile. Până când?
Taca-taca; tac-tac… !

*
Până când vom mai merge pe drumul haosului meticulos rânduit? Până când vor mai fi oameni cu comportamente
bizare? Şi când se va termina acest „până când?“, unde vom fi? cine vom fi? cum vom fi?...
Sunt lucruri pe care nu le vom şti decât atunci când se împlineşte sorocul rânduielii...
Taca-taca; tac-tac !

*
Mai trece o zi. Îmi dau seama că în zborul ei halucinant am mai prins o primăvară. O privesc şi o admir. O admir pentru puterea ei de a reînvia natura. Este o metamorfoză perfectă natură-om, om-natură. Depinde doar cum o privim. Dar mai avem ochi pentru a privi natura sau ochii noştri au rămas pironiţi numai spre brutalităţile vieţii? Relaţii de tot felul… taca-taca; tac-tac… relaţii interumane anormale,… taca-taca, tac-tac; relaţii om-natură în dauna naturii… taca-taca, tac-tac…
Trăim momente grele pentru că am uitat să ne ajutăm. Considerăm ajutorul, vechea clacă la vecin sau consătean, ca ceva de domeniul trecutului de mult apus, sau ca ceva specific comunismului. De acum tot ce se face se face numai contra cost, şi chiar copiii se întreabă unii pe alţii: „Ce-mi dai ca să-ţi spun?“ Şi, uite aşa, noile rânduieli încep să ne domine. Ne domină invidia, ne domină ura, ne domină nepăsarea, ne domină lăcomia şi toate celelalte netrebnice rele. De ce şi până când?… Taca-taca, tac-tac…

*
De ce? Până când? alături de: Cine? sunt poate cele mai simple întrebări pe care le poate pune cineva. Dar cât de mistuitoare sunt, mai ales când acel „cineva“ vrea să te distrugă cu ele. Ştiu ce înseamnă asta pentru că am fost pus în situaţia să răspund unui director al căilor ferate la aproape treizeci de întrebări seci: „de ce?“. Aceste dece-uri mă plesneau după fiecare afirmaţie şi mi-au fost adresate într-o şedinţă operativă, pe linie profesională. Deci nu am putut să minimalizez răspunsurile, chiar dacă eram secretar de partid. Probabil a fost un test, sau un simplu joc de perspicacitate. Invariabilul „de ce?“ mi-a fost adresat şi atunci când am afirmat că nu ştiu. A trebuit să argumentez de ce nu ştiam. Bineînţeles că din aceasta au rezultat şi alte „de ce?“-uri, dar a fost singura dată când a procedat aşa cu mine. Alţii au avut parte de mai multe şedinţe cu „de ce?“ şi chiar mai mult.
Până la urmă şi de ce?-urile s-au sfârşit pentru toţi şi au luat drumul uitării. De ce? Căci totuşi, nu trebuie să uităm amintirile…
Taca-taca… tac… tac… crrrţ !


Liviu Bimbea, Alba-Iulia 2005