Istoria Tricolorului românesc

http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/view/istoria-tricolorului

Introducerea a celor trei culori – roşu, galben şi albastru – pe drapelul românesc s-a înfăptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porţi, de către Alexandru Dimitrie Ghica (1834 – 1842), domnitorul Ţării Româneşti. La cererea domnului muntean, sultanul a încuviinţat printr-un hatişerif înfăţişarea steagurilor pentru navele comerciale româneşti şi unităţile oştirii pământene. Pentru corăbiile negustoreşti se prevedea “steag cu faţa galbenă şi roşie, având pe dânsul stele şi la mijloc pasăre albastră cu cap”, iar pentru armată, “steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc.”

Aşadar, drapelele cu care au fost înzestrate unităţile militare muntene în toamna anului 1834, primele din istoria armatei româneşti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “roşu deasupra, galben la mijloc şi albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilă cu zborul luat, încoronată princiar şi cruciată cu aur.” În porunca dată oştirii, cu prilejul înmânării lor solemne, domnitorul arăta, între altele, că “steagurile acestei de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor… Miliţia românească, organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţele naţionale”, lăsând a se înţelege că tricolorul reprezintă neamul românesc, este expresia fiinţei sale naţionale, simbolul sacru către care se îndreaptă aspiraţiile tuturor românilor adunaţi în jurul lui.

În 1848, în toiul revoluţiei, însă, tricolorul a devenit în Ţara Românească însemnul naţional, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revoluţionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotărât ca drapelul ţării să aibă “trei culori: albastru, galben şi roşu”, iar pe pânză să fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frăţie”. O lună mai târziu, “văzând cu nu s-a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că“stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. El vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare: “lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.

Adoptarea tricolorului ca drapel naţional nu s-a datorat însă unor situaţii de conjunctură şi nici influenţelor străine, ci a urmat o veche tradiţie cu rădăcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate şi neatârnare. Este semnificativă, în acest sens, precizarea făcută în zilele revoluţiei de ministrul treburilor din afară al Ţării Româneşti, într-o notă adresată lui Emin Paşa: “Culorile eşarfului ce purtăm noi nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre”. Dar nu precizează de când anume.

Înlăturat odată cu intervenţia străină din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel naţional la 1 septembrie 1863, de către Alexandru Ioan Cuza. El avea însă culorile dispuse orizontal, redate roşu, galben, albastru, şi se va menţine în această alcătuire până în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru naţional, comisia însărcinată cu stabilirea drapelului ţării şi-a însuşit propunerea lui N. Golescu, fostul paşoptist, “ca culorile să fie aşezate cum era la 1848”, adică vertical, în ordinea albastru, galben, roşu, care s-a păstrat până azi. referindu-se la originea şi semnificaţia drapelului de stat, Mihail Kogălniceanu preciza în şedinţa parlamentului din 26 martie 1867 că: “Drapelul tricolor, cum era astăzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însuşi drapelul neamului nostru, din toate ţările locuite de români.”

Rezultă de aici că Mihail Kogălniceanu şi generaţia sa primiseră tricolorul, prin tradiţie de la străbuni şi, o dată cu el, şi explicaţia însemnătăţii pe care o reprezintă pentru toţi românii. Este, deci, fără îndoială că în perioada modernă s-a păstrat o tradiţie mai veche, din bătrâni, a tricolorului. Dar unde se află izvorul de la care porneşte tradiţia?

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o moştenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul Justinian (527 – 565) cu prilejul fixării teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie română, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane:“Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)”.

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflată încă sub stăpânirea efectivă a lui Justinian, respectiv Banatul şi Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuită de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum şi o zonă a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Munţii Apuseni, unde săpăturile arheologice au confirmat existenţa aşezărilor romane până în secolul al VI-lea, adică fosta Dacie Porolissensis. Scutul roşu, însemnând Dacia de dincolo, se referă la sudul şi centrul Moldovei, altă parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de răsărit o considera posesiune a sa, cel puţin în principiu, aflată însă în afara teritoriului deţinut efectiv de către romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai poziţia geografică şi politică deosebită a acestei părţi a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele două scuturi (roşu şi albastru), reprezintă, fără îndoială, Muntenia de astăzi sau fosta Moesie inferioară.

Se ştie că armatele lui Justinian, urmărind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord – vest de la vandali, Italia de la ostrogoţi, sudul Spaniei de la vizigoţi, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa şi Dunărea de jos, întinzându-şi stăpânirea în Banat, Munţii Apuseni, Oltenia şi Muntenia. Imperiul roman de răsărit era exprimată prin prezenţa pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpaţilor, cât şi a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmaţia lui J. F. Neigebaur că tricolorul românesc este o moştenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generaţie în generaţie, ele dovedesc, împreună cu celelalte mărturii de cultură materială, statornicia românilor în vatra în care s-au plămădit ca popor, prin simbioza daco – romană, rezistenţa lor în faţa urgiei vremurilor şi a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptă pentru afirmarea idealurilor de unitate şi independenţă.

Puternic legaţi de tradiţiile şi marile virtuţi ale înaintaşilor, românii au păstrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristică, vechile culori ale Daciei Traiane (roşu, galben, şi albastru), dar obligaţi să trăiască timp îndelungat despărţiţi în trei principate – Moldova, Muntenia şi Transilvania -, si au făcut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi şi dăinuirii lor pe pământul strămoşesc, pe care nu l-au părăsit niciodată, iar din reunirea acestora pe acelaşi drapel, adică din tricolor, simbolul unor grele şi necontenite eforturi pentru realizarea unităţii naţionale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, şi Sf. Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare roşie. Făurit probabil de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea ţării, care a preluat culoarea roşie, transmisă de tradiţie, din vremea Daciei Traiane, el a fost păstrat identic de urmaşii săi în domnie. În timpul lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), steagul era din atlas roşu şi avea reprezentat, pe o faţă, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilţ şi cu picioarele supunând un balaur cu trei capete, iar pe cealaltă faţă era reprodusă stema ţării (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilă (1595 – 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, avea fondul roşu. cu o bordură galbenă deschisă, iar la mijloc capul de bour. Călătorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 şi Ioan Gnindski, la 1677, îl menţionează ca fiind din damasc şi din aceeaşi culoare roşie. Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimachi (1812 – 1819) se văd în culori două steaguri roşii. În timpul lui Mihail Suţu (1819 – 1821) pe stindardele Moldovei apare Sf. Gheorghe călare. Pe fond roşu. La fel, steagul armatei moldoveneşti sub Mihail Sturdza (1834 – 1849) avea bourul în mijloc şi în fiecare colţ câte un pătrat mare roşu, iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 – 1856) era în întregime roşu, cu o cruce albastră în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al ţării pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben – auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilă neagră, stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală roşie. Acelaşi stindard galben – alburiu e menţionat – fără să fie şi descris – de două ştiri de origine poloneză, din 19 şi 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai şi Movilă. Documentele vremii ne vorbesc despre preţuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului ţării, în care neîndoilenic vedea întrupată glia strămoşească, Pentru apărarea căreia lupta. Nici în momentele grele, nici în clipele în care era pusă în cumpănă însăşi viaţa sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul că după bătălia de la Mirăslău, din septembrie 1600, cu imperialii comandanţi de Basta, în care sorţii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptă până nu i s-a adus steagul ţării, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine.

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi şi privit de români ca sfânt”, după cum precizează acelaşi Spontoni, fusese “semnul şi marca cea mai importantă a Ţării Româneşti” sub Neagoe Basarab (1512 – 1521) şi Vlad Ţepeş (1456 – 1462) şi îl însoţise pe Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) şi pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de bătălie fiind cu siguranţă o moştenire de la Basarab cel Mare (1317 – 1352), care-l primise, la rândul său, prin tradiţie, din vremea Daciei Traiane şi-l păstrase la întemeierea ţării, ca simbol al legăturilor cu înaintaşii.

Salvat de Mihai Viteazul după înfrângerea de la Mirăslău, el a fost păstrat cu mare cinste şi de Radu Şerban (1602 – 1611), ca steag al ţării în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgovişte a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împăratul Rudolf II pentru a duce lui Radu Vodă stindardul imperial, o dată cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni arată că la marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domnească, a fost văzut şi steagul cel mare al ţării, din damasc galben-alburiu, socotit sfânt, şi pe care voievodul a poruncit să fie purtat înainte.

Datorită asupririi naţionale la care au fost supuşi de stăpânirea maghiară şi apoi de cea austro-ungară, români ardeleni, deşi constituiau majoritatea populaţiei şi erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea să-şi aleagă singuri culoarea drapelului şi n-au fost reprezentaţi printr-un simbol aparte pe steagul şi stema principatului, nici în evul mediu şi nici în epoca modernă. Ei au avut, totuşi, un simbol propriu, culoarea albastru-azur (cer), moştenită din vremea Daciei Traiane, pe care, dacă n-au putut s-o impună pe însemnele heraclidice ale ţării, datorită împrejurărilor vitrege ale istoriei, au păstrat-o pe stemele de familie şi au transmis-o, astfel, din generaţie în generaţie, ca expresie a vechimii şi înfrăţirii lor cu glia străbună.

În sprijinul celor de mai sus, menţionăm că, în perioada dominaţiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor saşi şi unguri au în majoritatea lor culoarea roşie, cele date familiilor de origine română sunt în exclusivitate de culoare albastru-azur (cer). În colecţia heraldică J. Siebmcher, de pildă, unde sunt publicate aproape 2.500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar, pe lângă cele armene, maghiare, săseşti şi secuieşti, peste 500 de steme ale familiilor nobile româneşti, care se prezintă sub forma unui scut având ca modele, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), oşteni călări sau pedeştri, înarmaţi cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum şi felurite animale şi diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastră a fost introdusă şi pe însemnele heraldice ale unor familii boiereşti din Muntenia şi Moldova, tocmai pentru a desemna deţinerea unor posesiuni în Transilvania şi, totodată, legăturile existente în evul mediu între ţările române. În stema familie Văcărescu, de exemplu, apare, ca o dovadă a apartenenţei districtului Făgăraş la Ţara Românească, o cetate crenelată, având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel şi când s-a înfăptuit acesta? Cercetarea istorică ne conduce, cum e şi firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al ţărilor româneşti, care a întrunit sub sceptrul său, în anul 1600, stăpânirea Munteniei, a Transilvaniei şi a Moldovei.

Călăuzit de dorinţa de a-i uni pe toţi românii sub un singur stindard, temerarul conducător, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, a făurit drapelul naţional prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate româneşti, care de la el a devenit simbolul unităţii noastre naţionale. Această constatare se bazează pe cercetarea diplomelor şi a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat, potrivit obiceiurilor vremii, după bătălia de la Şelimbăr, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât şi nobililor români şi unguri din Transilvania care i s-a alăturat. Pe diploma acordată lui Preda Buzescu, de pildă, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stă o coroană antică, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului şi de sub coroană iese o flamură cu aspect de mantie, în trei culori aşezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvăneni), galben la mijloc (steagul românilor munteni) şi roşu la stânga (steagul românilor moldoveni). Se cunosc până acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 şi 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben şi roşu pe lambrechine, iar la unele şi pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome şi acte emise de marele voievod va întări afirmaţia că drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, aşezată la mijloc, a celor albastru şi roşu, toate dispuse vertical, a fost făurit de Mihai Viteazul care, unind cu Ţara Românească mai întâi Transilvania şi apoi Moldova, a refăcut în formă românească integritatea vechii Dacii şi a reînviat tricolorul din epoca română, conferindu-i valoare de simbol al unităţii noastre naţionale.

Biruinţă temporară din punct de vedere politico – militar, izbânda lui Mihai avea să dureze, însă, în planul conştiinţei naţionale. Cei ce şi-au asumat după Mihai conducerea ţărilor române au căutat, în funcţie de împrejurările istorice, să-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc făurit de el a fost păstrat cu sfinţenie secole de-a rândul şi transmis din generaţie în generaţie, întruchipând până azi idealul de peste veacuri al unităţi tuturor românilor.

În perioada de după Mihai Viteazul, datorită stabilităţii interne, Ţara Românească va continua să îndeplinească rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare şi al unităţi româneşti. De aici vor porni cele mai multe iniţiative atât pe plan politic, cât şi spiritual. Faptul s-a reflectat şi pe tricolor, unde culoarea galbenă, reprezentându-i pe românii munteni, este aşezată la mijloc, fiind încadrată, de-o parte şi de alta, de culoarea roşie şi de cea albastră, atestându-se şi în felul acesta că unirea tuturor românilor s-a făcut având Ţara Românească, cu capitala ei Bucureşti, drept centru de activitate şi realizare politică a unităţii naţionale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 – 1654), ales domn al Munteniei fără învoirea Porţii, dar pe care sultanul a fost nevoit să-l menţină în scaun de teama puterii militare a ţării, precum şi a alianţei cu Transilvania, aflată la rândul ei în relaţii de bună înţelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, faţă de care a păstrat o atitudine demnă, fiind hotărât la nevoie să reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 că turcii “se tem de Matei şi-l consideră aproape ca pe un al doilea Mihai Vodă”. Cu ajutorul oştirii, mereu gata de acţiune, el a înlăturat două încercări otomane, în 1636 şi 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur, domnul muntean era conştient că restaurarea deplină a independenţei ţării devenea posibilă numai printr-o acţiune comună a celor trei ţări româneşti, capabile să întreprindă cu succes o ofensivă de proporţii care să înlăture dominaţia Imperiului otoman. Iată de ce, în timpul său, relaţiile politice dintre Muntenia şi Transilvania au îmbrăcat forma unui tratat de alianţă, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat şi întărit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 şi 1647). În pofida unor situaţii conflictuale cu Moldova, între cele trei ţări româneşti s-a ajuns, totuşi, la un sistem de alianţă comună sub forma înţelegerilor bilaterale dintre Transilvania şi celelalte două ţări, iar în urma împăcării intervenite la 1644 între domnul muntean şi cel moldovean, s-au ivit posibilităţi mai mari de acţiune comună. În cadrul alianţei dintre cele trei ţări româneşti, încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominaţia otomană, Matei Basarab, care afirmase încă din 1632 că “de cine ne vom teme dacă ţările noastre vor păstra buna înţelegere de până acum? În afară de Dumnezeu, de nimeni”, se bucura de multă autoritate, contemporanii numindu-l “prea luminatul stăpân şi voievod al acestor ţări dacice”.

Strădaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomatică, a alianţelor, a unităţii ţărilor române, întreruptă prin moartea lui Mihai, s-a concretizat şi în reintroducerea tricolorului, într-o formă permisă de împrejurările vremii, printre însemnele oficiale ale autorităţii domneşti. Se cunosc până acum două documente de la Matei Vodă care au pecetea legată cu un şnur în culorile drapelului naţional. Sigiliul cel mare, rotund, al Ţării româneşti, de pildă, confecţionat din ceară roşie, este ataşat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un număr de mănăstiri pământene au fost scoase de sub închinarea către Locurile Sfinte, cu un şnur împletit din mătase roşie galbenă şi albastră. Era şi firesc ca un asemenea document, prin care se adopta o măsură importantă pentru ţară, o adevărată secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mănăstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mănăstiri româneşti închinate acestora, să fie scris în limba română, să aibă monograma şi iscălitura tricolorului, mărturie a aspiraţiilor poporului nostru spre unitate şi independenţă. Tot cu un şnur de mătase roşie, galbenă şi albastră este ataşat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se făcea unele danii Mănăstirii Radu Vodă şi, desigur, asemenea documente având tricolorul drept legătură a peceţii de pergament, trebuie că au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie că nu ni s-au păstrat, fie că n-au fost încă descoperite. Credem, însă, că numai şi aceste două exemple fac pe deplin dovada că şi Matei Basarab, în condiţiile istorice ale domniei sale, a dat expresie năzuinţelor de veacuri ale românilor către unitate şi neatârnare, sintetizate în tricolor, făcând din însemnul naţional imbold în realizarea acestora şi, totodată, mijloc de a le transmite urmaşilor.

Continuând opera înaintaşilor, de apărare a intereselor tuturor românilor, Şerban Cantacuzino (1674 – 1688) a croit şi el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei ţări surori şi de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa, voind, ca şi Matei Basarab, să-l imite în această privinţă pe Mihai Viteazul… În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Făgăraş, “în numele tradiţiei de prietenie şi apropiere a celor două ţări” un tratat de alianţă veşnică cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau să se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul următor, Şerban Vodă, după ce a mijlocit înscăunarea lui Constantin Cantemir (1685 – 1693), a închinat cu acesta la Bucureşti o înţelegere de aderare a Moldovei la alianţa perpetuă dintre Muntenia şi Transilvania.

Făurirea blocului antiotoman al celor trei ţări române, pe baza înţelegerilor bilaterale iniţiate de Şerban Cancatuzino în anii 1685 şi 1686, care a avut o mare importanţă în lupta poporului nostru pentru unitate şi independenţă, a fost prefigurată de introducerea tricolorului pe steagul Ţării Româneşti. Cele trei culori ale drapelului naţional, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot şi astăzi vedea pe steagul care l-a însoţit pe Şerban Cantacuzino la asediul Vienei.

După cum se ştie, în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamă în calea pătrunderii lor în inima Europei, cerând şi voievozilor români, în virtutea vechilor obligaţii faţă de Poartă, să participe la această expediţie. Deşi au fost obligaţi de turci să lupte împotriva creştinilor, ei au acţionat în sprijinul asediaţilor, prin solii încurajatoare sau prin intervenţii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o acţiunea antiotomană românească, e drept mascată – care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnică şi creştinească. Cel mai activ în această acţiune a fost Şerban Cantacuzino, convins că o lovitură puternică primită de turci la Viena, departe de bazele lor, putea fi decisivă. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales acţiunile lui Şerban Cantacuzino, au contribuit într-o măsură însemnată la salvarea Vienei, oferind creştinilor răgazul necesar pentru regruparea forţelor şi pentru declanşarea contraofensivei, Prevăzând sfârşitul dezastruos al expediţiei, Şerban Vodă s-a gândit să lase locuitorilor oraşului un semn care să le amintească de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, după obiceiul românesc al vremii, o troiţă, adică o cruce. El a poruncit oamenilor lui să facă o cruce mare de stejar având sculptată în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscripţie latinească ce arăta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza creştinităţii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îşi avusese tabăra.

Odată cu această cruce, Şerban Cantacuzino a lăsat pe câmpul de luptă de sub zidurile Vienei şi un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Dresda. De unde a fost adus, în 1937, în ţară şi expus la Muzeul Militar din Bucureşti. El este de mătase, din trei fâşi orizontale cusute între ele cu aţă galbenă şi are o singură faţă, fiind lipsit de un suport de pânză. În mijloc se află Mântuitorul Iisus Hristos, aşezat pe tronul împărătesc, ţinând cu o mână Sf. Evanghelie deschisă, sprijinită pe genunchi, pe care se află o inscripţie, iar cu cealaltă binecuvântează. În dreapta Mântuitorului, sus, se află scris în româneşte “Vitejia dreaptă să biruească”, iar dedesubt trei stele cu câte şase raze. Deşi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot şi astăzi uşor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrăcat Domul Hristos este roşu aprins, iar veşmântul de deasupra albastru-azur. Aceleaşi culori apar şi pe detaliile steagului. Astfel nimbul, gulerul, brâul şi dunga ce uneşte umărul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cărţii, perna de pe scaun şi inscripţia din dreapta sunt roşii, identice cu haina Mântuitorului. Faţa, mâinile şi picioarele Domnului Iisus Hristos sunt roşu-Bordeaux, iar jilţul şi cele trei stele roşu-brun sau sepia. Steagul trebuie să fi avut pe cealaltă faţă, care astăzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânză ce i-a fost aplicat, o cruce asemănătoare celei de stejar. Căreia i-a servit cu siguranţă ca model, precum şi icoana Maicii Domnului şi stema Ţării Româneşti.

Iată, deci, că şi Şerban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul ţării după obiceiul vremii, printr-o scenă din iconografia bisericească, conştiinţa unităţi de neam, limbă şi teritoriu, de viaţa economică şi spirituală, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelaşi câmp de luptă împotriva duşmanilor, iar pe voievozii lor la iniţierea unor acţiuni diplomatice şi militare comune. Deşi n-a ajuns să-şi pună în aplicare planul său de luptă, deoarece a murit pe neaşteptate, Şerban Vodă are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei ţări române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia, şi Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot şi succesor al lui Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) a avut, datorită abilităţi sale politice, una dintre cele mai lungi domnii din istoria Ţării Româneşti.

Înţelegând că prin forţa armelor nu va putea înlătura stăpânirea turcească, Constantin Brâncoveanu a căutat, pe cărările deseori întortochiate ale diplomaţiei, să încadreze ţara în marile alianţe antiotomane, să o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmărind, astfel, să restaureze drepturile suverane ale Ţării Româneşti. Încercând să profite atâţ de rivalitatea Austro – turcă cât şi de cea ruso – turcă, pentru a putea păstra neatârnarea ţării, Constantin Brâncoveanu a iniţiat sisteme de alianţă şi de negocieri de tratate. Tratatul pregătit de Şerban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit şi de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoaşterii de către acesta a independenţei Ţării Româneşti. În acelaşi timp, păstrând supunerea faţă de Poartă, el a întreţinut raporturi strânse şi cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevăzând sprijin în vederea eliberării de sub dominaţia otomană. O înţelegere asemănătoare fusese încheiată cu Rusia şi de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.

Este semnificativă, în acest context, prezenţa tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcătuită în 1695, cu prilejul acordării titlului de principe al imperiului de către Leopold I. Ea constă dintr-un scut în mijlocul căruia se află un călăreţ costumat ca un ostaş din legiunile romane, ţinând în mâna dreaptă o spadă în vârful căreia se află un cap de turc. Pieptarul călăreţului este roşu, coiful, sabia şi sandalele acestuia, precum şi frâul şi şaua calului, sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului naţional pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în niciun caz întâmplătoare, dacă ne gândim la dragostea de glie şi de neam a voievodului muntean, la idealurile care i-au călăuzit domnia, între care menţinerea neatârnării şi înfăptuirea unităţii româneşti, de la care i s-a şi tras mazilirea, urmată de tragicul sfârşit, în 1714, la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi, suportat cu demnitate şi cu o remarcabilă tărie sufletească.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, tricolorul apare şi în Moldova pe stema familiei Ghica. Uciderea de către turci, în octombrie 1777, a lui Grigore III Ghica, aflat la a doua domnie în Moldova, după ce ocupase mai înainte şi tronul Munteniei, pentru că a protestat energic şi în mai multe rânduri împotriva anexări Bucovinei de către Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porţi, a fost exprimată simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârşit al domului, precum şi al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui faţă de ştirbirea unităţii teritoriale şi autonomiei ţării. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse şase cu vârful în jos, faţă de alte şase în poziţie inversă, iar în registrul inferior, tăiat şi despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciată de aur (galbenă), iar în stânga, pe roşu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenă.

După răscoala ţăranilor români din 1784, care a urmărit pe lângă desfiinţarea servituţiilor apăsătore şi emanciparea naţională, iar Horea, conducătorul ei, gândindu-se chiar, după cum ne informează tradiţia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte două principate româneşti, înregistrăm la începutul secolului al XIX-lea, în Ţara Românească, o altă mare ridicare la luptă, sub conducerea lui    Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominaţiei străine şi cucerirea libertăţii naţionale.

Caracterul naţional al Revoluţiei din 1821, de luptă pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominaţiei Imperiului Otoman ce încălcase prevederile stabilite prin Capitulaţii, cât şi a altor imperii care îşi întinseseră stăpânirea asupra unor însemnate teritorii româneşti şi nu-şi ascundeau intenţiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamaţiile de la Padeş şi de la Bucureşti, şi s-a reflectat şi în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcătuită din două bucăţi de mătase, una albă şi cealaltă albastră, suprapuse şi cusutepe margini. Numai partea de culoare albă are însemne heraldice, ea constituind faţa steagului, pe când ceaalbastră era nepictată şi reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al feţei steagului, la partea superioară, este zugrăvită Sfânta Treime: Dumnezeu – Tatăl şi Dumnezeu – Fiul şi deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se află Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu, iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă. Sub Sfânta troiţă, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se află acvila cruciată, cu zborul jos, stema Ţării Româneşti.

Cele trei culori ale drapelului naţional sunt incluse subtil, dar perfect vizibil, în cromatica veşmintelor purtate de personajele cu valoare simbolică de pe steag, în ordinea şi gruparea lor de astăzi, aşa cum este corect, roşu la margine, pe mantia lungă a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatăl, şi albastru la hampă, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamură îl regăsim şi pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la număr, împletiţi din fire de mătase de culoare roşu, galben şi albastru, ei erau dublu etajaţi şi aveau cât e o mică sferă de argint masiv la capete. Fiind detaşabil şi, deci, independenţi de steag, ciucurii, spre deosebire de flamură, au fost executaţi fără nici o discreţie în culorile naţionale, a căror îmbinare este cum nu se poate mai expresivă, tricolorul apărând aici în toată măreţia şi splendoarea lui.

Aşadar, stindardul cel mare al Revoluţiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate şi independenţă a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se ştie, din veacurile trecute şi care va dobândi noi dimensiuni în deceniile următoare.

La numai câţiva ani după introducerea în 1834, de către Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor naţionale pe steagurile oştirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra mulţimi se va înălţa demnă “flamura cea mare tricoloră a naţiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea română reînviată”. Era un steag mare, confecţionat cu o săptămână mai devreme şi declarat drept drapel naţional de Conferinţa de la Sibiu din 26 aprilie – 8 mai 1848, dovedindu-se şi prin aceasta că şi români erau o naţiune cu aceleaşi drepturi la viaţă proprie ca şi celelalte naţiuni ale principatului. El era expresia idealului de independenţă nutrit cu ardoare de cei reuniţi pe câmpia Blajului, numită de atunci Câmpia Libertăţii şi, în acelaşi timp, simbolul unităţii naţionale. Înţelegându-i mesajul şi impresionat de entuziasmul şi emoţia cu acare mulţimea de pe întinsul Câmpiei Libertăţii s-a strâns sub faldurile lui, cărturarul sas Stephan Ludwig Roth, aflat de faţă la acea grandioasă manifestare, afirma că “Deşi drapelul naţional nu a fost ridicat atât de sus ca să fie văzut de la Dunăre, totuşi, cunoscând comunitatea spirituală unită, cred că fluturarea acestor culori aici, în cest loc, trebuie să fi produs bătăi de inimă la Bucureşti şi Iaşi”. Tradiţia naţională ne informează că un steag semănător, având culorile aşezate orizontal, în ordinea albastru, galben, roşu, ar fi servit şi lui Avram Iancu. În acelaşi timp, în Ţara Românească, aşa cum arătam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revoluţiei, tricolorul, având înscrisă deviza”Dreptate, frăţie” se instituia ca steag naţional.

La mai puţin de un deceniu de la revoluţia paşoptistă, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova şi Muntenia exprimau voinţa unirii românilor din cele două principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unităţii româneşti, să însufleţească lupta pentru făurirea statului naţional român modern. Reintrodus de Barbu Ştirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, după ce fusese scos din folosinţă din Căimăcămie, tricolorul va reapare şi în Moldova în perioada luptei pentru unire. BaronulTalleyrand de Perigord, preşedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, îi scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Franţei că, în drumul său spre Iaşi, a fost întâmpinat, la Bacău, de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul naţional al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populaţia oraşului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopi şi nouăzeci de preoţi, toţi îmbrăcaţi în haine negre şi având brâie şi cocarde tricolore.

Înfăptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de voinţă al întregii naţiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generaţii de înaintaşi şi, în acelaşi timp, temelie pentru cucerirea independenţei şi desăvârşirea statului naţional unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominaţie străină, trebuie întărită printr-o serie de reforme largi şi radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istorică de a da viaţă cerinţelor legate de consolidarea statului naţional. Domnul Unirii a iniţiat un vast program de măsuri care au modificat structural aspectul societăţii româneşti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficială a tricolorului ca drapel naţional al Principatelor Unite.

Adoptarea tricolorului căpăta în noile condiţii sensuri mai adânci, care aveau să fie exprimate de însuşi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul ţinut cu ocazia înmânării noilor drapele unităţilor militare: “Steagul e România, acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii noştri şi unde se vor naşte copiii voştri… Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!”

El avea încă culorile redate orizontal, în ordinea roşu sus, galben la mijloc şi albastru jos. Pe una din feţele steagului era imprimată stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificaţie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.

Prin Constituţia din 1866 şi prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 şi 1872 s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile aşezate vertical, în ordinea albastru alături de hampă, galben la mijloc şi roşu la margine “flotând liber în aer, iar în centrul uneia din feţe stema ţării”.

Tricolorul, astfel instituit, avea să triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga naţiune, a proclamat independenţa noastră de stat. Că independenţa de stat a fost gândul ce domina cugetele şi simţământul ce încălzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile măreţe. Un întreg popor a acţionat ca un singur om însufleţit de o unică hotărâre, să-şi cucerească neatârnarea. Statul român şi-a cucerit independenţa deplină prin sângele ostaşilor săi, alături de care s-au jertfit şi fraţii lor din teritoriile aflate sub stăpânire străină, veniţi să lupte sub stindardul tricolor al ţării în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independenţei de stat a României a dat un puternic imbold mişcării de eliberare naţională a românilor din Transilvania, constituind o premisă importantă a desăvârşiri unificării naţional statale, ce se va înfăptui la 1 Decembrie 1918.

În acea memorabilă zi, seminţia lui Decebal şi Traian şi-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei. Erau acolo, aievea coborâţi parcă de pe columnă, din hrisoave, peceţi şi steme, plăieşii lui Ştefan, moşnenii lui Mihai, moţii lui Horea şi ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptătorii paşoptişti, făuritorii Unirii de la 1859 şi dorobanţii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea şi era ferm hotărât s-o înfăptuiască. Tricolorul românesc, păstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul şi Avram Iancu, s-a înălţat demn în acea zi, îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri să se unească spre a putea birui în lupta lor dreaptă. De la vlădică până la opincă, mai bine de 100.000 de bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, sub faldurile tricolorului ce strălucea mândru în lumina blândă a iernii, au aclamat o zi întreagă măreţul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Aşteptată şi pregătită de lucrarea multor generaţii, era firească venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtită, prin voinţa şi puterea poporului, cu spiţa dreptăţii spre viitorul demn al neamului românesc.

Făurirea statului naţional unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundă asupra întregii evoluţii a societăţi româneşti, a creat condiţii noi pentru dezvoltarea economică, politică şi socială a României, pentru apărarea independenţei şi suveranităţii patriei, pentru întărirea unităţii naţionale.

Sursă: Altermedia.info

Autor: Prof. Gheorghe Vasilescu