Despre babe

- sursa foto: internet -

Baba Dochia cu cele opt fete ale ei au purces la drum. Şi-au luat cojoacele în spinare, le-au încins bine cu sfori de tei, şi-au ascuns capetele în broboade şi mâinile în mănuşi din blană de oaie, au luat mai multe rânduri de obiele şi peste ele ciorapi groşi, din saci de lână. Erau echipate de parcă mergeau în centrul Polului Nord.

Peste munţi, peste văi, peste dealuri, peste câmpii, prin nămeţi şi prin locuri lipsite de zăpadă se zbenguiau şi înaintau ţopăind. Făceau tumbe prin zăpadă de parcă toată lumea era a lor, se tolăneau pe pământul cu smocuri de iarbă abia iţite din zăpadă şi priveau cerul în aşteptarea soarelui pe care-l voiau să apară dintre norii ce-l acopereau ca un brizbriz de plumb. La un moment dat, Baba Dochia strigă fetelor pentru a le atrage atenţia:

- Ia priviţi fetelor !

Îşi dete jos cojocul, îl roti deasupra capului şi începu să ţiuie şi să joace bătrâneasca. Cum juca ea aşa, din cojoc începură să cadă fulgi din zăpada strânsă în el când s-a tăvălit prin nămeţi şi din cauza jocului şi a învârtirii cojocului de-asupra capului, s-a pornit o boare rece. Atunci fetele Dochiei au luat-o la sănătoasa speriate că a coborât iarna din nou de la munte. Degeaba a strigat Dochia după ele căci fetele duse au fost.

În ziua următoare, fata mai mare îşi zise că este mai curajoasă şi se încumetă să vadă ce vreme era afară. Strânse bine cingătorile peste cojocul zdrenţăros, îşi legă capul cu un pachet de broboade şi ţopăi pe dealul unde nu era nici urmă de zăpadă. Cum tot sărea ea aşa se încălzi şi a început să arunce pachetul de haine cu care era încotoşmănată. Când obosi se aşeză pe un butuc pentru a se odihni, dar tot atunci se porni un vânt rece, venit de undeva de pe zăpadă şi o transformă într-un sloi de gheaţă.

Acum veni rândul celei de a doua fiice a Babei Dochia să-şi arate curajul. Nu se încumetă să-şi lepede hainele de pe ea şi porni aşa înfofolită cum era să urce un deal mai răsărit pentru a vedea dacă se zăreşte cumva Primăvara sau iarna mai continua să-şi arate colţii. Urcă ea ce urcă şi din cauză că era prea înfofolită se încălzi aşa de tare încât aruncă maramele cât colo, iar în cele din urmă renunţă şi la cojoc. Se învârti ce se învârti pe vârful dealului, când deodată se porni o viforniţă cu lapoviţă. O luă la fugă pe deal în jos când deodată alunecă şi căzu într-o baltă mai mare unde se înecă. Aşa se sfârşi aventura celei de a doua fiice a Babei Dochia.

Dar iat-o şi pe a treia fiică a Babei Dochia bâţâind în jurul uşii că ea vrea să plece pentru a vedea ce au păţit mumă-sa şi surorile ei de nu se mai întorc. Se duse ce se duse şi un vânticel cald începu să sufle peste coclauri. Soarele strălucea pe cer şi nici urmă de nor. Atunci fata Dochiei dete jos cojocul de pe ea, dar nu îl aruncă, ci îl atârnă întru-n băţ şi-l puse pe umăr, luă broboadele sub braţ şi îşi văzu mai departe de drum. Seara când se răcori îşi luă cojocul şi broboadele pe ea, continuându-şi pe mai departe drumul prin noapte în căutarea celor dispărute.

Aşa, rând pe rând, porniră la drum fetele Dochiei. Unele găsiră zile senine, altele au dat peste zile înnorate, pe unele le-a plouat, pe altele le-a nins, au mers prin zloată, au mers pe drum uscat, dar au mers fără oprire, unele după altele, zile şi nopţi la rând.

Până la urmă veni şi rândul mezinei să pornească la drum. S-a trezit şi a coborât morocănoasă din pat. S-a dus la fereastră şi a privit afară să vadă cum era vremea. Era o vreme la fel de morocănoasă ca şi ea. Cerul era acoperit cu nori plumburii, dar nu ploua şi nici nu ningea. Pe crengile pomilor din apropierea casei se vedea cum adie un vânticel. Era în casă şi nu ştia dacă acel vânticel era călduţ sau friguros. Stătu ce stătu pe gânduri şi îşi luă inima în dinţi, aruncă pe ea ruptura de cojoc şi îşi acoperi capul cu marama decolorată ce o găsi la îndemână.

Plecă la drum gânditoare. Păşea cu paşi mărunţi, târşiţi şi nesiguri. Merse ce merse, când deodată cerul se lumină şi lăsă locul cuvenit soarelui de primăvară. Din pământ ieşeau aburi pe măsură ce se încălzea. Zarea se vedea după un strat subţire de pâclă. Pe malul unei ape nişte păsărele îşi dregeau glasurile. Undeva în depărtare se auzea hămăitul unui câine de pază şi glasurile unor copii răsunau ca şi clinchetul unor clopoţei. Erau bucuroşi că primăvara dădea primul semnal.

Până seara vremea se mai schimbă de câteva ori şi chiar a fulguit. Era ceea ce se numeşte pe la noi „hoaspa cucuruzului ce se vântură înainte de folosire”.

Încet, încet, prinse a se însera. Mezine se pregătea de plecare şi la despărţire aruncă, aşa, ca într-o doară, peste umăr: „de acum încolo, timp de nouă săptămâni, aşa să fie vremea ca şi azi”. O urare, un blestem? Poate fi şi una şi alta. Important este că timpul nu va fi urât. Va fi cu soare şi ploi, cu vânt tot mai cald, cu tot mai multe păsări cântătoare, cu pomi înfloriţi, cu grădini râzând în soare, cu ogoare ce emană o plăcută mireasmă de pământ reavăn.

De acum e primăvară în puterea cuvântului.

PS. Aşa cun este tradiţia îmi aleg şi eu o babă, dar baba mea este de muţi ani cea care poartă nr.9 în spinare. Nu renunţ la această babă nici în acest an.