Plânge toamna peste
burgul meu natal. Plânge cu lacrimi de ploaie căzute dintr-un nor rebel cândva,
nor ce deveni dominant pe cerul întunecat de plumbul prelins peste el din mohorâta natură.
E luna noiembrie.
Ultima lună de toamnă. Mai sunt puţine zile în calendar până va pleca şi ea de la noi părăsindu-ne pentru totdeauna.
Şi
uite aşa, zi după zi trece spre infinitul timpului ce-a fost şi nu mai este. A
fost, au fost şi-n locul lor alţii vor veni.
Vor veni, vor trece şi ei înotând prin ani, apoi vor lăsa în locul lor
amintiri să umple timpul ce va rămâne gol pentru o clipă.
Doar o clipă este de
ajuns pentru ca timpul să fie plin din nou cu glasuri cristaline de copii.
Timpul şi spaţiul ce-l ocupă aceşti copii, căci ei se plimbă pe stradă, prin parcuri, se joacă la casele lor, merg la
şcoală ori la grădiniţă şi uite aşa le trece timpul lor, dar şi al nostru.
Spaţiul şi timpul.
Două elemente ce-l dau pe al treilea. Viteza de deplasare. Viteza timpul şi
spaţiul. Trei elemente ce compun viaţa pe acest pământ, pământ ce duce în spinare
o mulţime de oameni, animale plante pietre de tot felul.
Pietre ce stau pe
pământ, în pământ şi în apă căci pe apă nu stau niciodată. Pietre ce ne ajută
sau ne încurcă. Pietre de care avem nevoie sau doar le aruncăm. Pietre şi
pietre.
