Lacrimi de toamnă

Plânge toamna peste burgul meu natal. Plânge cu lacrimi de ploaie căzute dintr-un nor rebel cândva, nor ce deveni dominant pe cerul întunecat de plumbul prelins peste el din mohorâta natură.

E luna noiembrie. Ultima lună de toamnă. Mai sunt puţine zile în calendar până va pleca şi ea de la noi părăsindu-ne pentru totdeauna. 

Şi uite aşa, zi după zi trece spre infinitul timpului ce-a fost şi nu mai este. A fost, au fost şi-n locul lor alţii vor veni.  Vor veni, vor trece şi ei înotând prin ani, apoi vor lăsa  în locul lor amintiri să umple timpul ce va rămâne gol pentru o clipă. 

Doar o clipă este de ajuns pentru ca timpul să fie plin din nou cu glasuri cristaline de copii. Timpul şi spaţiul ce-l ocupă aceşti copii, căci ei se plimbă pe stradă,  prin parcuri, se joacă la casele lor, merg la şcoală ori la grădiniţă şi uite aşa le trece timpul lor, dar şi al nostru.

Spaţiul şi timpul. Două elemente ce-l dau pe al treilea. Viteza de deplasare. Viteza timpul şi spaţiul. Trei elemente ce compun viaţa pe acest pământ, pământ ce duce în spinare o mulţime de oameni, animale plante pietre de tot felul.

Pietre ce stau pe pământ, în pământ şi în apă căci pe apă nu stau niciodată. Pietre ce ne ajută sau ne încurcă. Pietre de care avem nevoie sau doar le aruncăm. Pietre şi pietre.