Iarna prin parc

Ninge

Ninge liniştit peste burgul meu adormit. O ninsoare măruntă şi deasă care se aşterne peste ce a mai rămas din ninsoarea de ieri. Deşi este frig zăpada se topeşte.

Aşa am vrut să scriu ieri, când ningea. Dar astăzi, când zăpada s-a oprit din căderea-i lină nu se mai potriveşte. Ieri era 3 februarie, astăzi suntem în 4. Zile diferite, timp diferit în anotimpul rece.

Timp diferit, dar întâmplările „prevăzute şi neprevăzute” se repetă de la an la an. Drumurile se înzăpezesc şi circulaţia paralizează pe ele. De la an la an aceleaşi probleme cărora nu li se face faţă de atâta amar de vreme. Ba mai mult. De la an la an parcă este tot mai greu să circuli iarna pe şoselele patriei sau pe calea ferată. De la an la an ne dăm seama că „iarna nu-i ca vara” încă de când se joacă primii fulgi prin aer. De la an la an bravii noştri conducători nu descoperă misterul înzăpezirilor. Dar în acest an au băgat de seamă că nu sunt panouri parazăpezi pe marginea drumurilor. Panouri care au menirea să oprească puţin furia vântului şi să prevină depozitarea zăpezii pe carosabil. De la an la an utilajele pentru deszăpezire nu fac faţă situaţiilor create deşi proprietarii lor încasează „lei grei” pentru lucrări neexecutate. De la an la an „comandamentele pentru deszăpezire” nu acţionează eficient.

Când eram ceferist activ în luna octombrie se actualizau planurile de acţiune în caz de  situaţii deosebite: înzăpeziri sau inundaţii. În luna noiembrie intrau în aplicare acele planuri. Indiferent dacă ningea sau nu oamenii erau pregătiţi pentru intervenţie. Nimeni nu aştepta să primească ordin pentru a interveni. Acţiunile se raportau după terminarea lor. Şi atunci erau întârzieri de trenuri din cauza zăpezii. Şi atunci nu se făcea faţă tuturor situaţiilor pentru că zăpada adusă de vânt era mai abundentă decât o puteau îndepărta oamenii iar instalaţiile existente nu funcţionau la capacitate normală din cauza întreruperii energiei electrice. Şi atunci utilajele pentru deszăpezire acţionau greu din cauza lipsei de motorină şi a pieselor de schimb, dar oamenii se străduiau şi reuşeau în bună măsură să facă faţă situaţiilor apărute.

Astăzi nu se mai întrerupe furnizarea „curentului”, motorină este din belşug, piesele de schimb se aduc din import, dar utilajele şi instalaţiile tot nu acţionează. Astăzi oamenii fac feţe-feţe şi-l privesc pe primul-ministru cum mânuieşte lopata în locul lor. Astăzi oamenilor le este lehamite de tot ce văd. S-au adunat prea multe neajunsuri în decursul anilor şi oamenii s-au săturat să mai asculte aceleaşi motivaţii pe această temă. Placa s-a învechit, acul s-a tocit şi nu se mai aude decât un hârâit care seamănă mai degrabă cu sforăitul ursului ce doarme în bârlog  în aşteptarea primăverii. Atunci nu va mai fi zăpadă şi drumurile se vor deszăpezi iar ursul se va dezmorţi.  

Piesele de schimb şi nu numai se aduc din import pentru că „mormanul de fier vechi” a fost vândut şi cei care trebuiau să aducă alte utilaje în locul lui au fost înlăturaţi de la putere şi cei care au venit în locul lor aveau alte planuri. Nu am mai avut nevoie de industrie, nu am mai avut nevoie de agricultură, deci nu a mai fost nevoie nici de transporturi. De ani şi ani mai marii transporturilor se chinuiesc să facă nişte autostrăzi pentru că drumurile existente nu mai fac faţă solicitărilor.

Da, drumurile nu mai fac faţă pentru că transportul pe calea ferată, considerat mai ieftin, a devenit o raritate. În loc să se acţioneze pentru eficientizarea lui s-a acţionat pentru dezmembrarea acestuia. În loc să se urmărească reducerea timpului de staţionare prin triaje, s-a acţionat pentru închiderea triajelor. În loc să se acţioneze pentru înnoirea parcului de locomotive şi vagoane s-a acţionat pentru închiderea fabricilor şi atelierelor de reparaţii. În loc să se modernizeze laminoarele de la Reşiţa, s-au dat la topit în străinătate,   în loc să se modernizeze Combinatul Siderurgic de la Hunedoara s-a lăsat de izbelişte şi uite aşa, în loc să sporească viteza de circulaţie pe calea ferată, s-a ajuns să se circule ca prin anii ׳50. Dar şi atunci locomotivele cu abur aveau viteză de deplasare mai mare. Numai liniile nu rezistau pentru că aveau şina de tip uşor. Acum şina este de tip greu, dar nu mai are cine întreţine calea ferată. Oamenii au fost disponibilizaţi fără a mai fi şi înlocuiţi de utilaje.

„A-ceput de ieri să cadă câte-un fulg...” dar nici săniuţa nu mai alunecă pe zăpadă. Aşteptăm să vină primăvara pentru a lua rolele şi tricicleta.

TRETENIA

Pe 2 februarie, Biserica prăznuieşte „Întâmpinarea Domnului” (sau Stretenia şi Tretenia în alte zone geografice),

Obiceiuri la Întâmpinarea Domnului

 

Mareste imaginea.

Obiceiuri de Stretenie - Ziua Ursului

La 40 zile după Crăciun, pe 2 februarie, când biserica ortodoxă sărbătoreşte Întâmpinarea Domnului, spiritualitatea populară păstrează sărbătoarea numită Stretenie (Tretenie) sau Ziua Ursului. Se considera că în această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic.

Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Ăl Mare sau Martin. Pentru a câştiga bunăvoinţa animalului sălbatic, ei aşezau pe potecile pe unde obişnuia să treacă acesta, bucăţi de carne sau vase cu miere de albine.

Se considera că puterea acestui animal era transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, dacă aceştia se ungeau, în ziua de 2 aprilie, cu grăsime de urs. De asemenea, pentru a fi puternici şi căliţi în viaţă, copiii firavi erau botezaţi cu numele de Ursu.

Bolnavii de "sperietoare" erau trataţi în această zi prin afumare cu păr smuls dintr-o blană de urs iar, în satele pe unde se întâmpla să treacă ţiganii ursari, se obişnuia ca bărbaţii să fie "calcaţi terapeutic" de către urşii dresaţi.

Schimbarea anotimpurilor era pusă pe seama apariţiei sau dispariţiei ursului, pe 2 aprilie, credinţă întâlnită nu numai la bucovineni ci şi în întreg spatţul carpatic, în nordul Europei şi chiar în unele zone din America.

Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog şi, văzându-şi umbra, se sperie şi se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă şase săptămâni. Dimpotrivă, dacă în ziua de Stretenie cerul este înnorat, ursul nu-şi poate vedea umbra şi rămâne afara, prevestind slăbirea frigului şi apropierea primăverii.

De ziua ursului, in funcţie de starea vremii, bătrânii făceau prognozarea timpului optim al culturilor de peste an, stabilind acum un adevărat "grafic" al semănaturilor de primăvară.

Ziua era considerată, pe alocuri, ca fiind şi începutul anului nou pomi-viticol. Prin livezi se purtau adevărate dialoguri între pomicultori şi pomi, iar pomii fructiferi fără rod în anul ce a trecut erau ameninţaţi cu securea. Se credea ca în felul acesta, pomii vor fi determinaţi să rodească.

Legat de acest moment calendaristic, se mai credea ca Stretenia, sub înfăţişarea unei divinităţi meteorologice feminine, trecea peste ape. Daca acestea nu erau ingheţate, Stretenia făcea un pod de gheaţă peste ele.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Miercuri... 39 Ţundra

Peste câmp

Peste Mureş

Peste Ampoi

Peste trecerea la nivel

Peste vişinul din colţul casei

Adio lună de-nceput

Adio lună a începutului de an. Astăzi ne despărţim şi noi ne vom continua drumul cu Făurar. Ai fost geroasă doar spre sfârşit şi pentru asta îţi mulţumim. Îţi mulţumim şi pentru că ne-ai dat puţină zăpadă să putem merge cu săniuţa la plimbare. Îţi mulţumim pentru cadourile aduse Ioanei de ziua ei, dar şi pentru că nu l-ai uitat pe Bebe, frăţiorul ei. Îţi mulţumim pentru că, în general, puse una peste alta, ai fost o lună frumoasă.

Peste un an nevom reîntâlni. Noi vom fi mi bătrâni, tu la fel de tânără cum ai fost în acest an şi în anii care au trecut. Doar eşti prima. Eşti mezina anului. Nu ştiu cât de sănătoşi vom fi noi, dar tu cu siguranţă vei fi sănătoasă şi viguroasă.  Nu ştiu cât de bogaţi vom fi noi, dar tu cu siguranţă vei fi bogată, dar şi nedreaptă pentru că bogăţiile tale le împarţi doar cu unii şi pe alţii îi laşi „flămânzi şi goi fără de adăpost”,

Adio deci, căci în acest an tu pe la noi nu mai treci.

La săniuş

Gooooolllll !

Maidanezii

Îi vezi peste tot. Prin parcuri, pe străzi mai mult sau mai puţin aglomerate, prin preajma terenurilor de joacă pentru copii, prin gări şi autogări, pe unde nici nu te aştepţi. Unii sunt paşnici, alţii sunt fioroşi şi periculoşi. Unii sunt frumoşi, alţii sunt răpciugoşi. Pentru ei se luptă ONG-urile de protecţie a animalelor. Nu ca să-i hrănească şi să-i ocrotească, ci ca să nu fie exterminaţi. Pentru ei, mai anii trecuţi, a făcut mare vâlvă o personalitate din lumea artistică şi ca să pună moţ situaţiei lor din România, a luat unul de pe stradă pentru a-l ocroti. Doar unul din câteva mii de haite. Vezi Doamne, pentru a arăta ce sadici sunt românii.

Din colecţia mea de fotografii scot câteva cu maidanezi. Nu sunt urâţi maidanezii mei, dar unii se plimbă în haină. Eu nu am avut probleme cu ei, dar alţii da, şi chiar probleme foarte grave.

Pe vremuri, când eram copil, nu erau ONG-uri pentru protecţia animalelor, dar câinii erau ocrotiţi. Cei care nu-şi ţineau câinii acasă rămâneau fără ei. Hingherii îi adunau de pe străzile oraşului şi îi omorau în locurile special amenajate din afara urbei. De regulă situate lângă bordeiul hingherilor. Tot atunci hingherii umblau pe sate şi strigau: „na, care aveţi câni de dat până-i maistăru prin sat !” Erau sadici acei oameni? Nu ! Pentru ei câinii constituiau hrana de toate zilele. Dar nu orice fel de câini, ci numai cei tineri. Ei mâncau câinii la fel cum mâncăm noi mieii la Paşti, italienii pisicile şi alte naţii şerpii, lăcustele ori viermii. Pielea câinilor era tăbăcită şi folosită pentru încălţăminte. Şi ce mai încălţăminte ieşea din ea. În bocancii făcuţi din piele de câine nu intra apa. Stam zile întregi la săniuş şi nu ni se udau ciorăpeii. În schimb astăzi, o duc pe Ioana câteva ore la săniuş şi o aduc acasă cu ciorapii uzi. Nu pentru că ar avea talpa cizmuliţelor dezlipită, ci pur şi simplu pentru că intră apa prin „pielea” din plastic.

Maidanezi şi maidanezi. La mine în burg n-am mai văzut, dar în alte părţi da. Este vorba despre boschetari. Şi ei sunt tot un fel de maidanezi, numai că ei sunt oameni. Sunt oameni nevoiaşi care nu au unde se adăposti şi ce mânca. Pentru ei casa este banca din parc şi masa pubela. Pentru ei nu sunt ONG-uri care să le ceară drepturile, iar drepturile lor sunt limitate la a răbda foame.  Cam asta este diferenţa între un câine vagabond şi un om vagabond. 

La săniuş

După ce ieri şi alaltăieri a nins şi la noi, astăzi a aînceput deja să se topească. Cu toate acestea am mai găsit pe unde să mergem cu săniuţa. Drumul a fost greu, dar a meritat. Bebe a luat primul contact cu zăpada fără să ştie ce este aia. În schimb Ioana, deabia a aşteptat ca "moşul" să-şi ţină promisul.
Să vedem ce va fi şi mâine, căci şi mâine va fi o zi.