Foamea literară

Articol pentru Blog Power 70

Dana Lalici propune:

Lirism culinar

Putem îmbina arta a două forme diametral opuse, arta în formă literară cu arta în formă culinară?

Ați putea propune o rețetă culinară „altfel”, una literară, dar care să păstreze gustul ingredientelor alese?

Dragostea trece prin stomac, poezia doar prin suflet?

Pentru redactarea acestui articol mă folosesc de un „Album literar gastronomic”, Bucureşti 1982.

Din „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” aflăm ce trebuia făcut pentru „mesele domnilor cu dregătorii şi oştenii de ţară”: „...Fătul meu, eu am gândit că aşa se cade ca domnul să şază la masă cu bioarii săi cei mari şi cu cei mici. Cându şade domnul la masă, întâi pofteşte trupul lui să mănânce şi să bea. Apoi pofteşte şi veselie multă. Iar tu , fătul meu să nu cumva să-ţi slobozeşti mintea de tot spre veselie, că omul în lumea asta şade între viaţă şi moarte”.

Începuturile „meseriilor gustoase” în „Bucureştii de demult” consemnează „bresle şi breslaşi acum 200 de ani”. „Pe prispe, la umbra streaşinilor stau vara întinse mii de gherghefuri de toate mărimile şi de toate formele”. „În vremurile de belşug bucurerştenii aveau de unde alege, brutarii şi jimblarii, cu varietatea frangilagiilor, împletind pe mesele lor unse cu ulei şi presărat cu pesmet alb ca să nu se prindă aluatul tot soiul de pâini şi pâinişoare, pentru toate gusturile şi pungile, dar când anul era prost şi grâu nu era destul, li se impunea simingiilor să nu mai lucreze covrigi”. Tot aluaturi mai coceau şi lipierii, ca şi plăcintarii”. Pe fanarioţi „caimac, gogoaşele, alivenci, sarailii, baclavale, plăcinte, învârtite, nu-i mai săturau”.

„Cele mai multe din meseriile legate de hrană, de mâncare şi de băutură deci, au ieşit târziu la uliţă. În vechime, curtea boierească nu cumpăra din afară nimic dintr-ale gurii, poate doar mirodenii şi pometuri rare care la noi nu se găseau”. „Bucătarii ocupau între meseriile curţii un rang însemnat, iar bucătăriile erau monumentale. Bucătăria era cea mai îngrijită şi cea mai cercetată”. Într-un colţ al curţei se rădică un coş ca un obelisc, care se deschidea lărgindu-se ca o pâlnie întoarsă deasupra unei bolte care acoperea tot edificiul; de jur împrejur erau mese, tarabe şi cotloane mai mici, mulţime de toate mărimile şi de toate gradele”. „Ştiinţa bucătarilor autohtoni era arhaică, fineţele de tingire ale Apusului le erau străine şi pentru ei era de neînţeles de ce s-ar nevoi să strice o găină grasă cu un sos prost, şi nici până astăzi românul nu schimbă o fleică în sânge minţită deasupra unui grătar cu mangal pe cine ştie ce zeamă fistichie şi la gust şi la culoare”. Fripturile în general erau: muşchi de vacă, de pasăre, de râmar şi de crap despicat şi întins pe un proţap la dogoarea focului, miel fript în frigare de lemn cu piele cu tot, zis haiducesc...” „Deserturile erau toate poamele şi oşavuri (compoturi), plăcintele, bogacile, halvalele, sarailiile, baclavalele...” „Pe la 1700 Bucureştenii erau îndestulaţi şi dinspre partea dulciurilor şi încă proaspete”.

Dar să nu părăsesc această scriere fără a vedea şi „Vitejiile lui Ion Creangă” povestite de G.Călinescu: „... După ce-şi puse, ca Ştefan a Petrei, curechi în putină, şi muşchi afumat de porc, în podul şindrilit al casei, mâncă bucate humuleştene. Însă mai ales sarmale şi plăcinte cu poale-n brâu făcute cu julfă” „El nu se-ncurcă asemenea boierilor sfrijiţi, rupând cu degetele-i groase picioarele subţiri ale racului. El trage tot castronul cu raci înainte-i, vâră mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronţăie racul, zvârlind cojile afară, cum aruncă râşniţa pleava”.

„Caru cu bere nu este o crâşmă oarecare, unde se poate bea bere şi se poate mânca fraukfurteri şi crenvurşti...” A fost înfiinţat în anul 1879, în clăirea vechiului han Zlătari de către Neculai Mircea, un om modest, care a înjghebat aici o mică berărie ce a devenit punctul de întâlnire al tuturor oamenilor de afaceri prin felul original de servire. Un bătrân chelner povesteşte: „ - Moş Kaizer, mata i-ai cunoscut pe Caragiale, pe Coşbuc, pe Brezeanu... - „Eh ! Au fost şi ei nişte amărâţi în viaşă, ca şi mine. Parcă n-ar fi avut casă. Îi apuca ziua la câte o masă. Mai mult vorbă decât alişveriş! Da dom'Neculai, primul stăpân al localului, îi îngăduia. Zicea că ăştia atrag şi pe alţi muşterii, mai graşi. Numa Iancu era mână spartă: plătea pentru toţi mangosiţii. Apoi să-i fi văzut când luau luleaua neamţului... Toţi muşterii zgâiau ochii la masa lor”. - „Da pe Eminescu l-ai cunoscut, moş Kaizer?... - Ăl cu chica mare? Ăl de la Timpul? Ăl de-a compus cântecul Pe lângă plopii fără soţ zici?”

Furat de val m-am lungit cam mult. Voi finaliza articolul cu Octavian Goga:

„ Să bem crâşma toată

Până de cu sară:

Praf din toate să s-aleagă

Până de cu sară !”

Aşa cum dragostea trece prin stomac şi poezia tot prin stomac trece. Oricât de bun ar fi poetul, nu poate găsi rima potrivită când burta-i plânge chiorăind şi mintea i se scurge din ţeastă spre rânza goală. Atunci poetul uită de suflet şi trece la cele lumeşti, după care inspiraţia-i curge susurând ca apa de izvor.

Alte articole: Mancare pentru suflet