Aeroplanul

Uneori scrierile puerile sunt o binefacere atât pentru autor cât şi pentru cititor. În mod sigur un amuzament pentru ambele categorii de oameni-copii. Şi nu de puţine ori este bine să fim din nou copii.
 Această poveste parcă am mai scris-o, dar acum mi-e lene s-o mai caut aşa că fac pe uitucul şi-o mai spun odată. E o poveste reală şi nu mă tem că o zmintesc.
Cu siguranţă s-a petrecut în anul 1946. Încă nu aveam trei ani. Mai lipseau vreo patru luni până la eveniment. În martie am participat şi IO la primele alegeri "democrate" când s-a ales "soarele" pentru unii "bâta" pentru alţii. Locuiam la Ciugud la moşu. Eram cu mama. Tata fiind bolnav, nu locuia cu noi. Sora mea nu ştiu unde era, dar şi ea trebuia să fie tot undeva pe lână noi. Doar nu avea unde fi în altă parte şi IO dacă aveam trei ani, ea nu avea decât un an. Aşa că... să continui povestea cu "aeroplanul".
 Pentru alegeri se mergea de la Ciugud la Oarda de Jos. Acolo era măritată şi locuia soara mamei. Eu  îi ziceam Netuţa, iar bărbatului ei: Todorel. Nu mă complicam cu alte adaosuri gen mătuşă, unchi, nană, tete ori cum mai era obiceiul. Mă adresam direct.
 Drumul de la Ciugud la Oarda l-am făcut cu carul. Era singurul mijloc de transport în comun pe vremea aia. Era frig şi să nu îngheţ, mai eram pus şi să merg pe jos. Aşa mi s-a întipărit în minte traseul pe care am mers.
 După vreo două, poate trei luni s-a derulat şi episodul cu aeroplanul. Era cald şi plăcut. Moşu, buna şi mama erau la sapă prin grădină. Eu, o mogâldeaţă prin curte. Am stat ce am stat şi am ieşit în drum. Uliţa, pustie. Mă uit în sus, mă uit în jos, nimeni. O iau la drum. Încotro? Spre Capul Satului. Doar era la câţiva paşi. Să merg unde? Hai spre Limba. Trec valea ce despărţea cele două sate şi văd pustiu şi acolo. Un căţel începu să mă latre. M-am speriat şi m-am oprit. Cineva dintr-o curte l-a ostoit şi eu m-am pornit din nou la drum. Unde? Înainte. Că doar mergând înainte ajungeam şi acolo. Unde? Hai la Netuţa să văd ce face. Şi am plecat voiniceşte. Trec de Limba şi pe la mijlocul drumului spre Oarda aud un huruit. Ce să fie? Mă uit speriat într-o parte şi alta. Nu văd nimic pentru început, dar huruitul era tot mai tare. Deodată peste câmp văd o namilă că se îndreaptă spre mine. M-am îngrozit. Era un biplan şi ştiam că de avioane trebuie să mă ascund. Unde? Eram pe câmp deschis fără şanţuri, fără pomi, fără tufe... doar o holdă ceva mai departe. Fugi cochile în holdă şi te ascunde acolo. Grâul era mic, abia răsărise, dar eu pe foale în el. Avionul se rotea pe acolo. IO am început să plâng şi să strig făcând salturi prin holdă: "mă borbandează aeroplanu! mă borbandează aeroplanu!" În apropiere lucra un om la ogorul lui. Căra gunoi. Auzind aşa zarvă şi-a lăsat lucrul şi a ieşit să vadă ce-i. Văzându-mă fugind prin holdă a strigat la mine: "mă cochile hai încoace!" Io îi răspund: "nu pot că mă borbandează aeroplanu!" El: "da hai încoace nu mere încolo!" Până la urmă am ajuns la el şi m-a întrebat: "da tu unde meri?" "La Netuţa", răspund eu. "Ştii să meri acolo?" întreabă el. "Ştiu, da mă borbandează aeroplanu". "Lasă aeroplanu că s-o dus în treaba lui, unde stă Netuţa?" "Acolo în Oarda!" răspund IO şi întind mânuţa spre sat. "No stăi o ţâră şi te duc cu caru" zice el. Între timp avionul se depărtă şi eu am vrut să plec. "Măi stăi o ţâră că deloc îi gata şi merem. Da, tu a cui eşti?" "A lu moşu Lae" îi răspund. "No bine, hai să merem". Ajunşi la intersecţia drumului opreşte carul şi mă întreabă: "Tu unde meri? că io mă duc în sus." "Acolo, la casa aia cu frăgar mare la poartă." "Bine, du-te!" Şi ne-am despărţit pentru totdeauna.
      Peste ani de zile am aflat că de fapt acel om era vărul lui "Todorel".

Vine vremea

 

"oamenii sa devina mai apropiati. Eu zic ca atunci cand vom fi mai apropiati, 

atunci se va apropia si sfarsitul crizei"

Cine de cine să se apropie? Oare pot eu, care am un venit de 800 lei/lună măcar să visez că mă voi putea apropia de unul ce primeşte minimum 8000 lei/lună, ori EURO, că doar el nici într-un caz nu se va apropia de mine. Mai pot eu spera că mâie mai am bani să cumpăr o bucată de pâine pentru a avea ce mânca până poimâine, când primesc banii, acum când preţurile uită să se mai oprească din creştere?

De când eram pe băncile şcolii primare mi se vorbea de generaţia de sacrificiu care era generaţia părinţilor şi bunicilor mei. Îmi amintesc de perioada anilor 1950-1960 pe care o ştiu bine şi ştiu prin ce a trecut mama pentru a creşte singură doi copii. Dar după? Eu acum nu mai trec prin ce a trecut ea. Eu trec prin altele. Societatea e evoluat. A venit şi acel decembrie 1989 când se striga: jos cu ei să aducem altceva mai bun! Şi s-a adus. Ce? Gunoaiele occidentului. Nu mai sunt bune produsele noastre, trebuie să le aducem pe ale lor. Noi nu mai ştim lucra, învăţăm de la ei. Noi nu mai avem unde lucra. Mergem la ei. Că doar asta s-a vrut. Noi să nu mai avem nimic pentru a primi totul de la ei. Ei sunt darnici cu noi. Ne dau tot ce nu consumă ei, ne dau sfaturi şi nici alea bune. Dar. nu-i nicio problemă. Vine ea şi vremea. Vine vremea când românul sătul de atâta minciună va face ceea ce ştie că trebuie făcut. Sângele de român încă nu s-a trnsformat în alcool, graiul de român încă nu s-a stâlcit iar românii români nu sunt aşa de neisprăviţi cum se vorbeşte prin străini. Vine vremea şi o aştept. Aşa cum moşu meu îi aştepta pe americani, aşa aştept şi eu românul ce va fi să vină. Românii trebuziau să se convingă ce ne dau străinii fie ei nemţi, ruşi ori americani. Şi sau convins. De acum trebuie să-şi ia singuri ce li se cuvine şi pentru asta vine vremea. Eu sper, aşa cum şi moşul meu spera.

Chiatra buclucaşă

 Sejur...
   Hai să-i zicem şi sejur.
   În jurul anului 1962, elev de liceu fiind, de la Catedrala Reîntregirii acum, atunci doar biserică, până la Liceu, atunci Şcoală medie Mixtă, se mergea pe un maidan. Pe la mijlocul acelui maidan era o porţiune destul de mare unde băltea apa când ploua şi drumul nostru trecea pe acolo. Pe atunci nu se ştia de pavele la amenjarea trotuarelor. Se foloseau bucăţi de cărămidă şi pietre aruncate din loc în loc, dar nu prea departe unele de altele, pe care mergeam. Într-o zi ploioasă şi rece ajungând în mijlocul mocirlei, dintr-un motiv sau altul, se răsturnă o piatră cu mine. Odată ajunsă apa în pantoful cu vârf cui, cum era pe vremea aia, n-am mai stat pe gânduri şi nici să aleg drumul, ci am luat-o la sărituri prin glod. Nu a fost destul că mi-am murat picioarele, dar mai trebuia aranjată şi uniforma. Şi cum încă nu era vremea să se dea încălzire, până la terminarea orelor nu s-au uscat nici hainele, nici pantofii. Plăcerea mare era când păşeam că fâşâia apa ca de la robinetul cu garnitura stricată.

Tăul

Noa sara bună. (pentru mine este noa în loc de no şi serbus în loc de servus) Cred că e bine zâs că doar nu-i decât o jumătate de ceas trecut de miezul nopţii. De acum gata şi cu apostruful ăla la suprimarea articolelor terminale. Vorbele nu-s cu apostrof şi precizările fiind făcute să-i dau drumul cu o precizare: povestea cu diacriticele nu a fost cu supărare din partea mea. I-am dat drumu în mod firesc şi nu m-am gândit la nimic altceva decât că printr-o serie de găzete, mai puţin sau mai mult centrale, se găsesc tot felul de minuni. Dacă pe aici, printre noi sau la locurile muncă se mai admite să nu avem calculatoare dotae, se admite. Dar pentru un redactor BA! mai ales dacă lucră la o gazetă cu pretenţii de a fi respectată şi crezută.
   Da hai s-o las baltă treaba asta şi să vă mai zâc una. Da pe care? A! E una de prin jurul lui 1948, poate 49 sau chiar 50. Dar are vreo importanţă anul? Le iau de-a valma.
   Era o zi de vară. Nu ştiu cât a fost de călduroasă vara aia, da ştiu că plouase tare într-o zi. Curau păraiele prin Ciugud de mama lor. Eu acolo-mi ţineam zâlele, că de născut m-am născut în Bălgrad, pe strada Olteniei, aproape de Săpunaru, apoi am fost dus pe unde mergeau şi ceilalţi. Adică mama şi tata. Deci, în acea zi de vară eram îmbrăcat destul de gros. Cu nişte pantalonaşi bufanţi făcuţi din pânză de casă şi un roc, ori căput, cum vă place să-i zâceţi, peste chimeşe. După ce se opri ploaia am ieşit desculţ prin noroi. Îmi plăcea să frământ noroiul cu picioarele desculţe. Am ieşit în drum. Pe drum nu era nimeni. Doar apa curgea părău pe şanţul de la marginea drumului. Locuiam la moşu, în Capu Satului. M-am uitat pe drum în jos, spre Murăş şi undeva, mai departe, am văzut doi copii jucăndu-se în părău. Hai şi IO la ei. Fără să ţin seama că nădragii îmi acopereu gleznele, am mers prin apă. Ajuns la locul de întâlnire cu ăilalţi doi, hai să oprim apa cu glod şi să facem tău. Da cum stam pe vine şi apa începu să crească în tău, ajunse la curu nădragilor. Când am simţit eu că mă udă m-am ridicat da am continuat să rămân cu tovarăşii mei de joacă. După o vreme se sparse adunătura de ţânci şi am plecat spre casă. Apa se cam terminase de curs prin şanţ şi mergeam agale prin noroi. Ajuns acasă, dă mama cu ochii de mine. "Ce-i cu tine mă? Ai păţât ceva? " IO: "ba, dă-mi să mânc. " Mama: "da tu nu vezi în ce hal eşti? unde ai fost? " IO: "am făcut tău... " şi mama pleosc un dos de palmă peste gură iar în loc de mâncare mă legă, chipurile, cu o sfoară de un picior de masă să mă învăţ minte şi să nu mai plec de acsă. Eram într-o cămară folosită drept bucătărie de vară. Pe jos era pământ. M-am aşezat jos, lângă piciorul mesei şi am început să smiorcăi. Vine buna şi mă vede. "Ce-i cu tine acolo? " IO: "m-o legat mama. " Buna: "cum te-o legat că doar poţi pleca. " IO: "nu plec până nu vine ea să mă dezlege. " Buna "hai, scoală-te şi pleacă de aici. " IO: "nu plec. " Buna: "când îţi zâc să pleci pleacă de aici că am treabă şi-ţi mai dau vreo două. " IO m-am ridicat şi am plecat că doar legătura era fără nod. Da buna mă strigă înapoi: "hai să mânci! " IO: "nu-mi trăbă". Buna: "să nu te aud, că trăbă să mânci. Ce-o fost o trecut. "

La scăldat

 Ar mai fi una de zis. Dar pacă am uitat ce că m-am încurcat pe potecile astea de aici. Ia să vedem: aia nu, aia da, dar mai târziu, aialtă nici atât... a, da! Poate asta. Am ajuns la bătrâneţe fără să învăţ a înnota, deşi nu-mi este frică de apă şi nu mă feresc a intra până la subsuoară dacă am unde. Şi cum sunt destul de lung, vă daţi seama că subsuoara mea e cam departe. Şi de ce nu ştiu înnota? Păi simplu. Am o reacţie negativă la înnot. Reacţie căpătată pe la vreo... hai să zic nouă poate zece ani, deci prin jurul lui 1953, anul în care a murit şi "Starlin" cum îi ştiam IO că trebuie să-i zic. Dar asta nu pentru că m-a învăţat cineva, ci aşa-mi cădeau bine literele în cuvânt.
   În vara acelui am m-am luat coadă după un frate al mamei şi un văr al lui, mai mari ca mine cu vreo 9-10 ani, şi am mers la Murăş. Acolo am căutat unde era apa mai mare şi am găsit o porţiune unde-mi ajungea la capul cheptului, că era secetă şi Mureşul mic. Şi, la un moment dat, cum stam IO aşe, gură cască, privind niciunde, numa ce mă trezesc sub apă. M-a trântit fratele mamei. Buimăcit şi neavând vreme să trag aer în chept decât sub apă, am holbat ochii să văd unde sunt. Eram pe fundul Murăşului şi mă ducea apa. Din instinct m-am răsucit peste cap pentru a ajunge cu picioarele pe prundiş cu faţa în jos şi m-am ridicat încercând să respir şi să tuşesc. Nu mai puteam, dar cu prezenţă de spirit vărul mamei mi-a cărat nişte pumni în spate până mi-am revenit. Deşi eu am vrut să mai rămânem, ei m-au dus acasă, unde nimeni n-a povestit nimănui nimic până astăzi când povestec eu.
   După ani de zile, prin vacanţa de vară a anului 1962 am fost într-o excursie cu Şcoala Sportivă la mare. Jucam baschet şi am avut ceva rezultate. Nici acolo nu m-am ferit de apă deşi nu ştiam să înnot. Am ajuns undeva în dreptul unei geamanduri şi după o mişcare greştită, poate sărind după o minge, am ajuns sub apă. Atunci am gustat apa de mare, dar aveam deja experienţă şi nu m-am speriat.
   Au mai trecut nişte ani şi în 1980 am ajuns din nou la mare, de data asta la un curs de partid. Într-o după-masă moleşită, hai şi noi să ne răcorim în mare. Tot pe undeva pe unde era apa mare jucam volei. La un moment dat sărind după o minge, în cădere mi-a cedat genunchilul piciorului drept şi am ajus cu spatele pe nisipul de sub apă. Nimeni nu şi-a dat seama ce mi s-a întâmplat, dar atunci am reuşit puţin mai greu să mă redresez şi am stat mai mult sub apă. Însă ştiam gustul apei de mare şi când am ieşit la suprafaţă toţi credeau că am vrut să mă joc.
   Păi acum ia spuneţi şi voi. Mai pot eu să înving reflexul de a nu înnota? Am făcut doar scufundări reuşite şi de peste două decenii nici din alea. Acum nu mai intru nici în Murăş pentru că acolo s-a extras din dreu pietriş şi nu mai ştiu la ce să mă aştept. Mai bine privesc apa de pe ţărmure.

Am fost acolo odată...

 În Alba Iulia nu am fost o zi sau o lună chiar. În Alba Iulia, Bălgradul de azi, trăiesc de o viaţă. Deci ştiu bucuriile şi necazurile burgului, îi ştiu caldarâmul şi noroaiele copilăriei, îi ştiu ridicarea şi căderea economiei. Oraşul a crescut, târgul s-a mărit. Cei ce vin şi trec prin Bălgrad îl laudă. Au ce vedea. Am ce vedea şi eu, trăitor de decenii în burg. Vilele au cucerit pădurea de la poalele Mamutului, zona industrială leagă Alba Iulia de Sântimbru spre Nord-Est şi Sebeş spre Sud-Vest. Nu mai este Miceştiul ca sat separat de oraş, dar nici Şardul de Miceşti. Oarda de Sus, satul scriitorului Ion Lăncrănjan, este de nerecunoscut, cu uliţe asfaltate sau bine pietruite.
Nu-mi cereţi cazare, nu-mi cereţi mâncare. N-am de unde vă da. Sunt un bătrân pensionar de aproape două decenii, când la cinci zeci de ani domnul Băsescu, ministru pe atunci. a spus că nu mai are nevoie de serviciile noastre, ale "bătrânilor",  iar acum strigă în gura mare că sunt prea mulţi pensionari. Or fi!
&
Măi oameni buni mulţam de primire pe site ori sait ori cum vă place să scrieţi că mai nou DOOMdoiu nu mai dă oprelişti. Au uitat limbiştii, pardon, iertaţi scăparea, lingviştii, să pretindă a voroghi corect româneşte. Şi cine spune că bătrânii nu ştiu folosi diacriticele ăla mare mincinos îi, că doar bătrânii cu diacritice au învăţat a scrie. Dar aici vin ăilalţi care scriu cum se nimereşte că nici la examenele de limbă română nu mai e musai să se scrie corect româneşte. Doar de-aia în România se învaţă limba română în maghiară şi dacă tot veni vorba Alba Iulia nu e o denumire latină, ci o traducere a lu' Gyulofehervar şi dacă am zmintit această scriere, să mă ierte cei care ştiu. Numele latin este Apullum, da şi pe ăsta grămăticii limbii române l-au transformat în Apulum. Uitaţi-vă bine la diferenţa de scriere că nu-i mare.
Da să nu credeţi cumva că io-s mare dascăl şi să mă ierte Dumnezău că doar nici mie nu-mi plăcu limba română da câte ceva tot am "furat" de la profesorii Lascu Tit-Liviu, Pătrăşcanu Traian, Lăncrănjan Ion (nu-i vorba de scriitorul din Oarda), Lăncrănjan Gheorghe, dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească acolo unde sunt, dar şi de la cei care ne predau geografia, istoria, chiar matematica şi nu spuneau că ei sunt de materia X şi nu ştiu vorbi şi scrie corect româneşte. Ei erau PROFESORI şi se respectau ca atare, iar noi eram elevi şi îi respectam, nu săream la gâtul lor când primeam note mici. Dar asta nu înseamnă că nu făceam prostii. Făceam cu duiumul, dar respectând limitele.
Să vă spun poveşti? Păi IO v-aş spune cu multă plăcere da' nu-s prea vorbăreţ şi nici scriitor nu-s. Sunt un hoinar şi-mi place să hoinăresc; pe drum, pe lângă drum, printre vorbe, pe lângă vorbe şi faţă de vorbe nu am nici cel mai mic resentiment. Eu nu folosesc vorbele cetite, ci vorbele auzite şi tansformate aşa cum apar ele azi. Degeaba mă întrebaţi cum îi zâcea moşu la cutare lucru, că IO nu mai ştiu. Dacă aud cuvântul ştiu ce-nseamnă da' să iasă din capul meu ferească sfântul. Eu ştiu doar vorbele mele mai mult sau mai puţin înţelese de alţii. Nu mă interesează din ce naţie sunt luate; nu mă interesează că-s latinisme, slavonisme, francofone, rusofone sau anglicane ori de la nemţi împrumutate fără să mai fie restituite. Ştiu doar că moşu când zâce: "mă duc la Bălgrad" mergea la chiaţ şi o dată pe an la târg. Că în altă parte nu avea unde. Şi acum gata cu vorba.
Pentru că tot m-aţi înzârdit am să copiez ce am scris aici şi trec prin blogul "Bălgradul de azi". Să ştie şi ăia care cetesc acolo ce zâc IO aici.
Noa hai, serbus mă dragilor şi dacă mă mai primiţi la hodină voi veni cu dragă plăcere.

EVOCARE

             Nu se putea ca în acel an o mie opt sute şapte zeci şi..., când paşii poetului Eminescu l-au adus atât de aproape de cetatea "micii uniri" a voevodului Mihai, unde au fost martirizaţi Horea, Cloşca şi Crişan, pe unde a trecut şi Crăişorul Munţilor, Iancu, dar şi personaje ostile poporului român, deci nu se putea să nu fi trecut şi prin colbul uliţelor Bălgradului, pe unde au umblat autohtonii daci şi invadatorii lor romani, ori de alte neamuri cre au galopat pe Valea Mureşului mai târziu. Aerul fierbinte emanat de caldarâm ori drumul colbuit l-a chemat pentru a-l respira şi pentru a gusta apa amară din bătrânul burg. Nu se putea să treacă fără a vedea şi fără a auzi. Nu se putea...

Controversatul slujitor al literelor, Tudor Arghezi, care l-a văzut pe mai marele poet mărturiseşte: „Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei... Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească... Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat.“ Aceste cuvinte au fost scrise „după cincizeci şi cinci de ani trecuţi.“

Pentru Tudor Arghezi „Cazul poetului Eminescu nu intra într-o anume clasificare, nici pentru om, nici pentru poet; omul a suferit cumplit, şi poezia lui, încleştată, e a harului frământării.

Actor, student, gazetar, în luptă cu oamenii, cu şerpii, cu muştele, cu catârii – cu viaţa; pribeag, hoinar, încolţit, flămând, când îmbrăcat, când fără cămaşă pe el şi bolnav, într-o sărăcie  insuportabilă azi nici unui om civilizat, deprins cu minimum de confort, Eminescu nu a fost niciodată stăpân pe orele lui de lucru şi a scris pe unde apuca, de-a fuga şi pe sărite. Între secunde şi necesităţi, el trebuia, înainte de toate, să dea tipografului articolul lui politic, cotidian, plus informaţii şi fapte diverse... Poetul a robit la o masă de redacţie, alternând articolul de gazetă, plătit prost, cu poezia gratuită...“ Dar tot Tudor Arghezi preciza: „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat“.

Ce ar mai fi de adăugat la toate acestea? Nimic. Nimic şi totuşi multe, deoarece Eminescu este izvorul nesecat al tuturor inspiraţiilor, este modelul modelărilor ce nu pot fi imitate pentru că nu a lăsat loc nici măcar pentru un punctuleţ ori virgulă. Dar Eminescu a fost şi rămâne „crucificatul“ neînţeles al timpurilor sale şi al timpurilor noastre.

Şi din acest motiv a fost înlăturat în mod barbar dintre muritori şi trecut în nemurire graţie talentului pe care i l-a dat Dumnezeu, iar pentru că Eminescu este şi incomodul zilelor noastre, unii mai încearcă să-l discrediteze, iar unele poezii i se dau uitării şi e păcat, după cum mare păcat a fost şi când, în urmă cu ceva timp, nu se vorbea despre o altă categorie din poeziile eminesciene.

Cu toate acestea Eminescu a fost şi rămâne un geniu. A ajuns un geniu pentru că Dumnezeu l-a ales pe el şi nu pe altul în perioada bine rânduită 1850-1889.  Şi pentru că Dumnezeu  l-a ales pe el, l-a înzestrat şi fizic cu: „O musculatură herculeană... Păr negru ca corbul, faţa un brun alb... mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos şi mai totdeauna gânditor... (Avea) piciorul şi mâinile mici... dinţi regulaţi şi de culoare  gălbuie, când râdea  râdea cu mare poftă, şi râs sincer... Făcea abuz de tutun şi de cafele negre...“

Această descriere aparţine fratelui său  Matei Eminescu şi este datată „20 april 1909“.

Ca om Eminescu a existat atât cât a rânduit Dumnezeu. Nimic în cazul Eminescu nu s-a produs în afara rânduielii dumnezeieşti, după cum nimic nu a rămas nescris din ceea ce trebuia  să  fie  scris. Mai  mult  nu  a fost să fie, deşi unii autori susţin că Eminescu ar fi scris mult mai mult dacă ar mai fi trăit. Teoretic au dreptate, dar nu şi practic, pentru că, privind altfel lucrurile, putem presupune că în timp geniul s-ar fi plafonat în propria-i creaţie. Mai putem presupune şi alte aspecte ale noncreaţiei, dar să lăsăm presupunerile şi să ne limităm la realitatea pe care o cunoaştem: Eminescu este geniul eternităţii. Nu Eminescu omul, ci Eminescu spiritul cunoscut nouă prin intermediul minţii omului creator, Eminescu.

Şi, totuşi, se poate pune firesc întrebarea: A fost Eminescu ateu?  Pentru mine răspunsul categoric este...Nu!

Nici într-un caz despre Eminescu nu se poate spune că a fost ateu, iar Tudor Arghezi chiar îl consideră: „Sfântul precurat“.

Da! Cu toate păcatele lui, Eminescu a fost un sfânt, deoarece nu a fost cu nimic mai „păcătos“ decât  Ştefan, domnul Moldovei, neam de răzeşi amândoi. Ştefan a zidit mănăstiri, Eminescu a clădit literatura română. Ştefan cel Mare şi-a apărat patria cu sabia, Eminescu a folosit în acelaşi scop, pana şi cuvântul. Şi unul, şi altul au iubit şi-au venerat neamul din care s-au tras, lăsând întru amintire pecetea numelui peste pecetea timpului.

(Publicată în „Buletin Parohial” numerele 4/2004 şi 5/2005)

REMEMBER

15 iunie 1889 - 15 iunie 2010

Un bălgrădean la Mica Romă

 

Teiul lui Eminescu şi monumentul cu efigia marelui poet.

Sub efigie sunt scrise cuvintele lui Eminescu, spuse sub acest tei: "Te salut din inimă Roma mică. Îţi multumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea". După cum se poate vedea, sunt executate lucrări de amenajare a zonei. 

 

Crucea Iancului şi Stejarul lui Avram Iancu. 

Între aceste obiective este o distanţă de cca. 4 km. Parcul în care se află stejarul este în reamenajare şi de aceea apar aleile neîngrijite. Din cauza unghiului de fotografiere sunt suprapuşi doi stejari. Stejarul lui Iancu este mai gros, în poziţie centrală, şi dacă se priveşte fotografia cu atenţie i se poate distinge coroana. Stejarul are o vechime de peste 600 de ani şi tradiţia spune că sub el doinea din fluier Crăişorul Munţilor când sta la odihnă în 1848

  

Colina cu Teiul lui Eminescu şi Crucea Iancului (văzută de pe Câmpia Libertăţii).

Institutul Recunoştinţei (văzut de pe Câmpia Libertăţii)

Construit intre anii 1925 - 1929, din initiativa mitropolitului Vasile Suciu, cu fonduri obtinute in mare masura, printr-o colecta publica. Astazi adaposteste Colegiul National Ioan Inochentie Micu Clain. In subsolul capelei din spatele cladirii se afla morminetle unor episcopi si mitropoliti ai Blajului.

  

Capela Institutului Recunoştinţei.

  

Monumentul şi o parte din busturile existente pe Câmpia Libertăţii. 

Bustul cu o vază goală în faţă este al lui Inochenţie Micu Clain.