Tăul

Noa sara bună. (pentru mine este noa în loc de no şi serbus în loc de servus) Cred că e bine zâs că doar nu-i decât o jumătate de ceas trecut de miezul nopţii. De acum gata şi cu apostruful ăla la suprimarea articolelor terminale. Vorbele nu-s cu apostrof şi precizările fiind făcute să-i dau drumul cu o precizare: povestea cu diacriticele nu a fost cu supărare din partea mea. I-am dat drumu în mod firesc şi nu m-am gândit la nimic altceva decât că printr-o serie de găzete, mai puţin sau mai mult centrale, se găsesc tot felul de minuni. Dacă pe aici, printre noi sau la locurile muncă se mai admite să nu avem calculatoare dotae, se admite. Dar pentru un redactor BA! mai ales dacă lucră la o gazetă cu pretenţii de a fi respectată şi crezută.
   Da hai s-o las baltă treaba asta şi să vă mai zâc una. Da pe care? A! E una de prin jurul lui 1948, poate 49 sau chiar 50. Dar are vreo importanţă anul? Le iau de-a valma.
   Era o zi de vară. Nu ştiu cât a fost de călduroasă vara aia, da ştiu că plouase tare într-o zi. Curau păraiele prin Ciugud de mama lor. Eu acolo-mi ţineam zâlele, că de născut m-am născut în Bălgrad, pe strada Olteniei, aproape de Săpunaru, apoi am fost dus pe unde mergeau şi ceilalţi. Adică mama şi tata. Deci, în acea zi de vară eram îmbrăcat destul de gros. Cu nişte pantalonaşi bufanţi făcuţi din pânză de casă şi un roc, ori căput, cum vă place să-i zâceţi, peste chimeşe. După ce se opri ploaia am ieşit desculţ prin noroi. Îmi plăcea să frământ noroiul cu picioarele desculţe. Am ieşit în drum. Pe drum nu era nimeni. Doar apa curgea părău pe şanţul de la marginea drumului. Locuiam la moşu, în Capu Satului. M-am uitat pe drum în jos, spre Murăş şi undeva, mai departe, am văzut doi copii jucăndu-se în părău. Hai şi IO la ei. Fără să ţin seama că nădragii îmi acopereu gleznele, am mers prin apă. Ajuns la locul de întâlnire cu ăilalţi doi, hai să oprim apa cu glod şi să facem tău. Da cum stam pe vine şi apa începu să crească în tău, ajunse la curu nădragilor. Când am simţit eu că mă udă m-am ridicat da am continuat să rămân cu tovarăşii mei de joacă. După o vreme se sparse adunătura de ţânci şi am plecat spre casă. Apa se cam terminase de curs prin şanţ şi mergeam agale prin noroi. Ajuns acasă, dă mama cu ochii de mine. "Ce-i cu tine mă? Ai păţât ceva? " IO: "ba, dă-mi să mânc. " Mama: "da tu nu vezi în ce hal eşti? unde ai fost? " IO: "am făcut tău... " şi mama pleosc un dos de palmă peste gură iar în loc de mâncare mă legă, chipurile, cu o sfoară de un picior de masă să mă învăţ minte şi să nu mai plec de acsă. Eram într-o cămară folosită drept bucătărie de vară. Pe jos era pământ. M-am aşezat jos, lângă piciorul mesei şi am început să smiorcăi. Vine buna şi mă vede. "Ce-i cu tine acolo? " IO: "m-o legat mama. " Buna: "cum te-o legat că doar poţi pleca. " IO: "nu plec până nu vine ea să mă dezlege. " Buna "hai, scoală-te şi pleacă de aici. " IO: "nu plec. " Buna: "când îţi zâc să pleci pleacă de aici că am treabă şi-ţi mai dau vreo două. " IO m-am ridicat şi am plecat că doar legătura era fără nod. Da buna mă strigă înapoi: "hai să mânci! " IO: "nu-mi trăbă". Buna: "să nu te aud, că trăbă să mânci. Ce-o fost o trecut. "