Am fost acolo odată...

 În Alba Iulia nu am fost o zi sau o lună chiar. În Alba Iulia, Bălgradul de azi, trăiesc de o viaţă. Deci ştiu bucuriile şi necazurile burgului, îi ştiu caldarâmul şi noroaiele copilăriei, îi ştiu ridicarea şi căderea economiei. Oraşul a crescut, târgul s-a mărit. Cei ce vin şi trec prin Bălgrad îl laudă. Au ce vedea. Am ce vedea şi eu, trăitor de decenii în burg. Vilele au cucerit pădurea de la poalele Mamutului, zona industrială leagă Alba Iulia de Sântimbru spre Nord-Est şi Sebeş spre Sud-Vest. Nu mai este Miceştiul ca sat separat de oraş, dar nici Şardul de Miceşti. Oarda de Sus, satul scriitorului Ion Lăncrănjan, este de nerecunoscut, cu uliţe asfaltate sau bine pietruite.
Nu-mi cereţi cazare, nu-mi cereţi mâncare. N-am de unde vă da. Sunt un bătrân pensionar de aproape două decenii, când la cinci zeci de ani domnul Băsescu, ministru pe atunci. a spus că nu mai are nevoie de serviciile noastre, ale "bătrânilor",  iar acum strigă în gura mare că sunt prea mulţi pensionari. Or fi!
&
Măi oameni buni mulţam de primire pe site ori sait ori cum vă place să scrieţi că mai nou DOOMdoiu nu mai dă oprelişti. Au uitat limbiştii, pardon, iertaţi scăparea, lingviştii, să pretindă a voroghi corect româneşte. Şi cine spune că bătrânii nu ştiu folosi diacriticele ăla mare mincinos îi, că doar bătrânii cu diacritice au învăţat a scrie. Dar aici vin ăilalţi care scriu cum se nimereşte că nici la examenele de limbă română nu mai e musai să se scrie corect româneşte. Doar de-aia în România se învaţă limba română în maghiară şi dacă tot veni vorba Alba Iulia nu e o denumire latină, ci o traducere a lu' Gyulofehervar şi dacă am zmintit această scriere, să mă ierte cei care ştiu. Numele latin este Apullum, da şi pe ăsta grămăticii limbii române l-au transformat în Apulum. Uitaţi-vă bine la diferenţa de scriere că nu-i mare.
Da să nu credeţi cumva că io-s mare dascăl şi să mă ierte Dumnezău că doar nici mie nu-mi plăcu limba română da câte ceva tot am "furat" de la profesorii Lascu Tit-Liviu, Pătrăşcanu Traian, Lăncrănjan Ion (nu-i vorba de scriitorul din Oarda), Lăncrănjan Gheorghe, dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească acolo unde sunt, dar şi de la cei care ne predau geografia, istoria, chiar matematica şi nu spuneau că ei sunt de materia X şi nu ştiu vorbi şi scrie corect româneşte. Ei erau PROFESORI şi se respectau ca atare, iar noi eram elevi şi îi respectam, nu săream la gâtul lor când primeam note mici. Dar asta nu înseamnă că nu făceam prostii. Făceam cu duiumul, dar respectând limitele.
Să vă spun poveşti? Păi IO v-aş spune cu multă plăcere da' nu-s prea vorbăreţ şi nici scriitor nu-s. Sunt un hoinar şi-mi place să hoinăresc; pe drum, pe lângă drum, printre vorbe, pe lângă vorbe şi faţă de vorbe nu am nici cel mai mic resentiment. Eu nu folosesc vorbele cetite, ci vorbele auzite şi tansformate aşa cum apar ele azi. Degeaba mă întrebaţi cum îi zâcea moşu la cutare lucru, că IO nu mai ştiu. Dacă aud cuvântul ştiu ce-nseamnă da' să iasă din capul meu ferească sfântul. Eu ştiu doar vorbele mele mai mult sau mai puţin înţelese de alţii. Nu mă interesează din ce naţie sunt luate; nu mă interesează că-s latinisme, slavonisme, francofone, rusofone sau anglicane ori de la nemţi împrumutate fără să mai fie restituite. Ştiu doar că moşu când zâce: "mă duc la Bălgrad" mergea la chiaţ şi o dată pe an la târg. Că în altă parte nu avea unde. Şi acum gata cu vorba.
Pentru că tot m-aţi înzârdit am să copiez ce am scris aici şi trec prin blogul "Bălgradul de azi". Să ştie şi ăia care cetesc acolo ce zâc IO aici.
Noa hai, serbus mă dragilor şi dacă mă mai primiţi la hodină voi veni cu dragă plăcere.