De la bun început trăbă să zâc că am o tehnică la căzut de tătă comédia. Când lunec nu mă sâlesc să mai stau pe chicioare, ci-mi dau drumu ca o balegă, sau altfel zâs, ca ghibolu în tină. Numa că nu mă împrăştii. Ş-apăi la lunjimea me, când ni să crăcănează chicioarele în aer şi ni să deşiră mânile de parcă ni-aş lua zboru, să te ţâi. Dau câte-o bufnitură, de regulă pe spate, de să cutrămură şi casele din jurul meu şi ocup un stânjen de loc. Da, să-i mulţămesc lu Dumnezău, că până acum, nu ni-o crepat bostanu să curgă sâmburii din el, că de zdruncinat s-o zdruncinat destule ori de limba ni-o muşcam; dar nici mădularele nu ni s-or hântuit.
D-apăi o fost o vreme când pe lângă lunjime avem şi grosâme. Când mă căntărem atunci, să îndoié acu căntarului la pişte 130 kile, că mare era huiduma. Pe vremea aceea lucram la chefere. Într-o iarnă, pe când merém io ţanţoş printră lume multă pe peronu gării, numa ce alunec pe zăpada bătătorită şi, în felu meu, dădui o trântitură că tăţi din juru meu s-or spăriat. Da nici lobdă să hi fost. Cum căzui pe spate, am şi sărit în chicioare. Năroc de la Dumnezău că n-o fost nime pre aproape de mine, că eu de păţât n-am păţât ninic, da alţî nu ştiu cum s-or hi descurcat atunci.
*
* *
Altă iarnă merém prin parcu din Cetate. Era polei, de nici oglindă să hi fost. Am mers eu prin iarbă cât am mers, da se făcu o cruce de poteci, iar potecile erau de mozaic lustruit.
Tăte or fost bune până când am ajuns în inima crucii. Acolo s-o desprins o bucată de gheaţă şi s-o lichit de păpucu meu. Când am pus chicioru pe gheaţa mare, am şi fost în aer cu cracii-n sus şi mânile răşchirate. În mâna stângă ducem o jantă diplomat, botezată de Cornelia „cufăru“. La aterizare am lăsat „cufăru“ din mână, apoi m-am ridicat di pe spate şi am şezut uitându-mă cu jele la cufăru neu cum îşi continua drumu cale de vro zăce metri pe unde era gheaţa mai lucioasă. După aterizare nu ştiem ce s-o zgâlţâit măi tare-n mine: şchinarea ori rărunchii. Da ni-o prins bine acea bufnitură că ni s-or mai aşezat oasăle pe şchinare.
Nu după mult timp, părăsind trotuarul Casei de cultură şi intrând pe stradă să-mi continui drumul, pe lângă arhive am prins o nică dâlmă şi dus am fost. Zgomotul pe care l-am făcut o fost aşe de „nic şi neînsămnat“ că ofiţărul de serviciu di la Arhive o işit să vadă ce s-o petrecut pe uliţă. Era zua în aniaza mare.
*
* *
Cu altă ocazie, mergeam spre casă cu un brad în mână. Povesteam cu mama şi Cornelia. Cum bradul era mare şi destul de greu, iar pe jos era zăpadă bătătorită şi alunecoasă, am luat bradul pe umăr. Cornelia a început să facă glume cum mi-ar sta să cad cu bradu-n spate. Dar când am ajuns în dreptul foişorului de pază de la arhive, dădu-i o căzătură de şi santinela s-o spăriat. Dar cel mai mult s-a amuzat Cornelia de cum arătam, cu bradul peste mine. Când m-am ridicat printre crengile bradului cântând lălăit şi văicărit: „O, brad frumos, O, brad frumos! Cu cetina pe capul meu, Ce brad frumos, Ce brad frumos! Cu cetina tot verde“, făcui un pas greşit şi măi căzui odată. Să nu rup bradu, după o tumbă, mă lunjii lângă el.
*
* *
Nu mai puţin periculoasă decât poleiul este zăpada pufoasă.
Într-o iarnă a nins o noapte întreagă, iar dimineaţa mai fulguia. Merem la lucru cu capu-n pământ, că-mi intrau fulgii în ochi. Când, deodată, mă trezăsc şezând în nijlocul drumului. Călcasem pe o pungă de plastic acoperită cu zăpadă. Altă dată, merem cu o colegă spre servici. Merem grăbiţi şi povesteam. Ea avea mai puţină stabilitate decât mine pe zăpada nici prea bătătorită, dar nici pufoasă. Când ea făcuse cu voce tare această remarcă, numai ce derapez eu. Călcasem din nou pe o pungă din plastic, neobservată la timp. Să nu o trântesc pe ea, ni-am încordat tare muşchii di la foale şi ni-am ţânut ichilibru, da după ce am făcut câteva tumbe prin aer. În restul drumului sâmţăm că mă ţâne ceva la brăcinar. Ajuns la serviciu, am văst ce anume mă ţâné. Brăcinarul neu era o centură lată, ca la cătane, cu o pafta solidă. Din pricina forţării să nu cad, ni s-o îndoit cuiu la pafta.
*
* *
Într-o primăvară, imediat după trecerea iernii, am mers cu cineva cu o maşină să aducem gunoi de la Peştera Liliecilor. Am mai fost pe acolo şi ştiam la ce să mă aştept, dar nu ştiam că pentru a putea intra în peşteră ne trebuia scară, deoarece pământul se scurse şi a lăsat intrarea în peşteră la o înălţime mult prea mare. Peştera am găsit-o destul de greu, pentru că nu s-a mai îngrijit nimeni de marcaje. Accesul la peşteră a fost şi el mult deteriorat faţă de cum îl ştiam. Cum, necum, am ajuns la intrarea în peşteră, dar nu am putut escalada stânca. N-am avut altă soluţie decât să ne întoarcem fără gunoi de liliac. Dar din cauza dificultăţilor traseului pe care am urcat, ne-am hotărât să coborâm versantul direct, deşi era cam abrupt. Pentru a nu ne rostogoli în Valea Ampoiţei, ne prindeam de arbuşti şi lăstăriş. Pe traseul ales de mine, toate au fost bune şi frumoase până la aproximativ doi metri de apă, unde mi-am dat drumu pe o pantă mai abruptă, urmând a mă opri într-un arbust mai gros, apoi ocolind acel arbust, urma să mă prind de altul pentru a coborî în albia râului, să trec apa pe pietre. Zis şi făcut. Planul mi-a reuşit până la ocolirea arbustului, când, fără să observ, m-am prins de o cracă uscată. N-am apucat să mă mai întorc cu faţa spre apă nici să mă prind de următorul arbust, când m-am pomenit şezând pe o piatră-n apă. Partenerul meu de drum a încremenit. Nu ştia ce să facă. Faţă de mine, se afla în amonte cam cu zece metri şi nu putea veni spre mine, să mă ajute, decât după ce el trecea apa, iar până la apă mai avea. Cum şedeam eu pe respectiva chiatră am strigat la el: „Nu te mai holba aşa şi pune-te pe râs că eu n-am păţit nimic. Da să ai grijă, să nu se rupă şi cu tine cloamba c-o să şezi lângă mine!“
Şi ce caldă era apa de munte la începutul primăverii! Numai că nu au îngheţat nădragii pe mine. Dar aveam deja experienţa băilor pe timp de iarnă în râurile de munte.
*
* *
Şi chiar credeţi cumva, că ştiu să cad numai pe zăpadă sau polei? Oooo, nuuu! Vă înşelaţi… Am o tehnică nemaipo-menită de a cădea în mâzgă şi chiar pe drum oblu, uscat, acoperit cu floaştăr.
Acum, nu demult merém spre casă. Era pe înserat şi luminile încă nu erau aprinse. La intersecţia mare de la Cimitirul Eroilor, când să urc pe trotuar, ştiem că este o porţiune cu mâzgă, dar nu ştiem că respectiva porţiune s-o mărit. Sprinten, nevoie mare, am încercat să fac un salt spre trotuar, dar numai bine că chiciorul de sprijin mi-o ajuns pe mâzgă, iar eu, oblu-n cur, unde era mâzga mai groasă. Norocul meu că merém spre casă, că nu am fost îmbrăcat cu paltonul, ci cu geaca şi că era destul de întunerec, de nu m-o văzut nime-n lume cum arătam.
*
* *
Cu ceva vreme-n urmă vinem spre casă, cu mama şi Cornelia, de la o grădină. Era vară, zua în aniaza mare. După ce
am trecut de tipografie, cam pi la nijlocul uliţî şi în nijlocul drumului, pe loc oblu, am călcat pe ceva năsâp cu granule mai mari, ca un fel de biluţă. Nu ni-o trăbuit mult să hiu pe-o rână, ducând în mână o găleată, cu părădăi umplută. Şi vă daţi sama? Tăt drumu cu părădăi l-am umplut, iar eu nu mă putem ridica de jos... din cauza râsului. Mama, crezând c-am vrut să fac o glumă, m-a apostrofat: „Doamne, mă cochile, că n-ai minte deloc“, iar Cornelia, văzând că din spate veneau nişte femei s-a burzuluit: „Da adună odată părădăile dacă ţi-a trebuit să le împrăştii şi nu mai râde acolo!“
Dar ce să mai zici? Şi râsu-i bun la ceva, când vrei să ascunzi anumite lucruri.
*
* *
Noa, dacă am îndemânare la căzături, asta nu însamnă că tătă zua-bunăzua îs grămadă în nijlocul drumului. Mulţămesc Bunului Dumnezău, da încă mai am o bună stabilitate pe chicioare. Doar într-un an am tras tri căzături, una după alta, în nici zăce metri. Atunci, era polei şi, mergând spre casă, m-am întâlnit cu un vecin cam pisălog, iar primul meu gând a fost: „Cine mi l-a scos şi pe ăsta în cale?“ O nechibzuială mai mare nici că se putea, deoarece niciodată nu trebuie să facem o astfel de remarcă. Dumnezeu ştie ce face.
După ce ne-am salutat, vecinu a început cu sfaturile să am grijă că-i lunecuş mare, de parcă eu nu băgasem de seamă până atunci. De la asta, trecu să-mi laude păpucii că au talpă bună, antiderapantă, dar nici nu termină bine vorbele şi eu am fost grămadă jos. Începu cu apostrofarea: „Ţ-am spus să ai grije că-i lunecuş“. M-am înfuriat, dar nu i-am spus nimic şi am plecat mai departe spre casă, dar n-am făcut nici doi paşi că mă trezii din nou la pământ. El, în loc să-şi vadă de treaba lui, mă apostrofă din nou: „Păi ce faci? Du-te pe altă parte“, deşi altă parte nu era. Eu, cred că l-am înjurat în gând. În acel moment, nici n-am apucat să mă ridic bine şi am tras o nouă căzătură.
În rest, căzăturile mele sunt una-două pe an, şi nu de puţine ori, unde-i grămada mai mare de oameni.
D-apăi o fost o vreme când pe lângă lunjime avem şi grosâme. Când mă căntărem atunci, să îndoié acu căntarului la pişte 130 kile, că mare era huiduma. Pe vremea aceea lucram la chefere. Într-o iarnă, pe când merém io ţanţoş printră lume multă pe peronu gării, numa ce alunec pe zăpada bătătorită şi, în felu meu, dădui o trântitură că tăţi din juru meu s-or spăriat. Da nici lobdă să hi fost. Cum căzui pe spate, am şi sărit în chicioare. Năroc de la Dumnezău că n-o fost nime pre aproape de mine, că eu de păţât n-am păţât ninic, da alţî nu ştiu cum s-or hi descurcat atunci.
*
* *
Altă iarnă merém prin parcu din Cetate. Era polei, de nici oglindă să hi fost. Am mers eu prin iarbă cât am mers, da se făcu o cruce de poteci, iar potecile erau de mozaic lustruit.
Tăte or fost bune până când am ajuns în inima crucii. Acolo s-o desprins o bucată de gheaţă şi s-o lichit de păpucu meu. Când am pus chicioru pe gheaţa mare, am şi fost în aer cu cracii-n sus şi mânile răşchirate. În mâna stângă ducem o jantă diplomat, botezată de Cornelia „cufăru“. La aterizare am lăsat „cufăru“ din mână, apoi m-am ridicat di pe spate şi am şezut uitându-mă cu jele la cufăru neu cum îşi continua drumu cale de vro zăce metri pe unde era gheaţa mai lucioasă. După aterizare nu ştiem ce s-o zgâlţâit măi tare-n mine: şchinarea ori rărunchii. Da ni-o prins bine acea bufnitură că ni s-or mai aşezat oasăle pe şchinare.
Nu după mult timp, părăsind trotuarul Casei de cultură şi intrând pe stradă să-mi continui drumul, pe lângă arhive am prins o nică dâlmă şi dus am fost. Zgomotul pe care l-am făcut o fost aşe de „nic şi neînsămnat“ că ofiţărul de serviciu di la Arhive o işit să vadă ce s-o petrecut pe uliţă. Era zua în aniaza mare.
*
* *
Cu altă ocazie, mergeam spre casă cu un brad în mână. Povesteam cu mama şi Cornelia. Cum bradul era mare şi destul de greu, iar pe jos era zăpadă bătătorită şi alunecoasă, am luat bradul pe umăr. Cornelia a început să facă glume cum mi-ar sta să cad cu bradu-n spate. Dar când am ajuns în dreptul foişorului de pază de la arhive, dădu-i o căzătură de şi santinela s-o spăriat. Dar cel mai mult s-a amuzat Cornelia de cum arătam, cu bradul peste mine. Când m-am ridicat printre crengile bradului cântând lălăit şi văicărit: „O, brad frumos, O, brad frumos! Cu cetina pe capul meu, Ce brad frumos, Ce brad frumos! Cu cetina tot verde“, făcui un pas greşit şi măi căzui odată. Să nu rup bradu, după o tumbă, mă lunjii lângă el.
*
* *
Nu mai puţin periculoasă decât poleiul este zăpada pufoasă.
Într-o iarnă a nins o noapte întreagă, iar dimineaţa mai fulguia. Merem la lucru cu capu-n pământ, că-mi intrau fulgii în ochi. Când, deodată, mă trezăsc şezând în nijlocul drumului. Călcasem pe o pungă de plastic acoperită cu zăpadă. Altă dată, merem cu o colegă spre servici. Merem grăbiţi şi povesteam. Ea avea mai puţină stabilitate decât mine pe zăpada nici prea bătătorită, dar nici pufoasă. Când ea făcuse cu voce tare această remarcă, numai ce derapez eu. Călcasem din nou pe o pungă din plastic, neobservată la timp. Să nu o trântesc pe ea, ni-am încordat tare muşchii di la foale şi ni-am ţânut ichilibru, da după ce am făcut câteva tumbe prin aer. În restul drumului sâmţăm că mă ţâne ceva la brăcinar. Ajuns la serviciu, am văst ce anume mă ţâné. Brăcinarul neu era o centură lată, ca la cătane, cu o pafta solidă. Din pricina forţării să nu cad, ni s-o îndoit cuiu la pafta.
*
* *
Într-o primăvară, imediat după trecerea iernii, am mers cu cineva cu o maşină să aducem gunoi de la Peştera Liliecilor. Am mai fost pe acolo şi ştiam la ce să mă aştept, dar nu ştiam că pentru a putea intra în peşteră ne trebuia scară, deoarece pământul se scurse şi a lăsat intrarea în peşteră la o înălţime mult prea mare. Peştera am găsit-o destul de greu, pentru că nu s-a mai îngrijit nimeni de marcaje. Accesul la peşteră a fost şi el mult deteriorat faţă de cum îl ştiam. Cum, necum, am ajuns la intrarea în peşteră, dar nu am putut escalada stânca. N-am avut altă soluţie decât să ne întoarcem fără gunoi de liliac. Dar din cauza dificultăţilor traseului pe care am urcat, ne-am hotărât să coborâm versantul direct, deşi era cam abrupt. Pentru a nu ne rostogoli în Valea Ampoiţei, ne prindeam de arbuşti şi lăstăriş. Pe traseul ales de mine, toate au fost bune şi frumoase până la aproximativ doi metri de apă, unde mi-am dat drumu pe o pantă mai abruptă, urmând a mă opri într-un arbust mai gros, apoi ocolind acel arbust, urma să mă prind de altul pentru a coborî în albia râului, să trec apa pe pietre. Zis şi făcut. Planul mi-a reuşit până la ocolirea arbustului, când, fără să observ, m-am prins de o cracă uscată. N-am apucat să mă mai întorc cu faţa spre apă nici să mă prind de următorul arbust, când m-am pomenit şezând pe o piatră-n apă. Partenerul meu de drum a încremenit. Nu ştia ce să facă. Faţă de mine, se afla în amonte cam cu zece metri şi nu putea veni spre mine, să mă ajute, decât după ce el trecea apa, iar până la apă mai avea. Cum şedeam eu pe respectiva chiatră am strigat la el: „Nu te mai holba aşa şi pune-te pe râs că eu n-am păţit nimic. Da să ai grijă, să nu se rupă şi cu tine cloamba c-o să şezi lângă mine!“
Şi ce caldă era apa de munte la începutul primăverii! Numai că nu au îngheţat nădragii pe mine. Dar aveam deja experienţa băilor pe timp de iarnă în râurile de munte.
*
* *
Şi chiar credeţi cumva, că ştiu să cad numai pe zăpadă sau polei? Oooo, nuuu! Vă înşelaţi… Am o tehnică nemaipo-menită de a cădea în mâzgă şi chiar pe drum oblu, uscat, acoperit cu floaştăr.
Acum, nu demult merém spre casă. Era pe înserat şi luminile încă nu erau aprinse. La intersecţia mare de la Cimitirul Eroilor, când să urc pe trotuar, ştiem că este o porţiune cu mâzgă, dar nu ştiem că respectiva porţiune s-o mărit. Sprinten, nevoie mare, am încercat să fac un salt spre trotuar, dar numai bine că chiciorul de sprijin mi-o ajuns pe mâzgă, iar eu, oblu-n cur, unde era mâzga mai groasă. Norocul meu că merém spre casă, că nu am fost îmbrăcat cu paltonul, ci cu geaca şi că era destul de întunerec, de nu m-o văzut nime-n lume cum arătam.
*
* *
Cu ceva vreme-n urmă vinem spre casă, cu mama şi Cornelia, de la o grădină. Era vară, zua în aniaza mare. După ce
am trecut de tipografie, cam pi la nijlocul uliţî şi în nijlocul drumului, pe loc oblu, am călcat pe ceva năsâp cu granule mai mari, ca un fel de biluţă. Nu ni-o trăbuit mult să hiu pe-o rână, ducând în mână o găleată, cu părădăi umplută. Şi vă daţi sama? Tăt drumu cu părădăi l-am umplut, iar eu nu mă putem ridica de jos... din cauza râsului. Mama, crezând c-am vrut să fac o glumă, m-a apostrofat: „Doamne, mă cochile, că n-ai minte deloc“, iar Cornelia, văzând că din spate veneau nişte femei s-a burzuluit: „Da adună odată părădăile dacă ţi-a trebuit să le împrăştii şi nu mai râde acolo!“
Dar ce să mai zici? Şi râsu-i bun la ceva, când vrei să ascunzi anumite lucruri.
*
* *
Noa, dacă am îndemânare la căzături, asta nu însamnă că tătă zua-bunăzua îs grămadă în nijlocul drumului. Mulţămesc Bunului Dumnezău, da încă mai am o bună stabilitate pe chicioare. Doar într-un an am tras tri căzături, una după alta, în nici zăce metri. Atunci, era polei şi, mergând spre casă, m-am întâlnit cu un vecin cam pisălog, iar primul meu gând a fost: „Cine mi l-a scos şi pe ăsta în cale?“ O nechibzuială mai mare nici că se putea, deoarece niciodată nu trebuie să facem o astfel de remarcă. Dumnezeu ştie ce face.
După ce ne-am salutat, vecinu a început cu sfaturile să am grijă că-i lunecuş mare, de parcă eu nu băgasem de seamă până atunci. De la asta, trecu să-mi laude păpucii că au talpă bună, antiderapantă, dar nici nu termină bine vorbele şi eu am fost grămadă jos. Începu cu apostrofarea: „Ţ-am spus să ai grije că-i lunecuş“. M-am înfuriat, dar nu i-am spus nimic şi am plecat mai departe spre casă, dar n-am făcut nici doi paşi că mă trezii din nou la pământ. El, în loc să-şi vadă de treaba lui, mă apostrofă din nou: „Păi ce faci? Du-te pe altă parte“, deşi altă parte nu era. Eu, cred că l-am înjurat în gând. În acel moment, nici n-am apucat să mă ridic bine şi am tras o nouă căzătură.
În rest, căzăturile mele sunt una-două pe an, şi nu de puţine ori, unde-i grămada mai mare de oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Citesc cu plăcere comentariile Dumneavoastră.