Leu

Era un câine ciobănesc mare, de culoare albă, ce păzea curtea moşului Lae prin anii 1950.

A crescut odată cu mine şi când se ridica în două picioare mă întrecea ca înălţime. Mă jucam cu el, dar îmi era şi frică de el. Ne respectam reciproc. Prin vara anului 1951, poate 1952, a fost ultima dată când l-am mai văzut.

În luna august a început treieratul. Atunci se treiera la gospodăria fiecărui sătean care avea grâu, sau alte cereale ce trebuiau treierate. În ziua care a fost stabilită pentru treierat, aşteptam cu nerăbdare batoza ce a venit în jurul amiezei. Mă foiam de colo, colo şi îi încurcam pe cei care se pregăteau de lucru. La un moment dat am fost solicitat să împing paiele din gura batozei. Bucuros, m-am aruncat în grămada de paie fără să văd că sub ele era Leu. Speriindu-se, m-a prins cu colţii de mână. Atunci m-am speriat şi eu şi am strigat. Leu mi-a dat drumul şi a fugit să se ascundă. Moşu, buna, mama şi ceilalţi care erau la treierat au venit să vadă ce s-a întâmplat. Eu nu aveam nimic, doar m-am speriat. De atunci nu l-am mai văzut pe Leu. După o vreme am întrebat dacă n-a mai apărut Leu. Mi s-a spus că l-au găsit mort.

Dar în ograda moşului tot în acea vreme mai era şi un cocoş care a crescut odată cu mine. Era mare şi ţanţoş, iar când întindea gâtul, mă prindea cu ciocul de părul din creştet. Nu l-au tăiat pentru că mă jucam cu el luându-l pe după gât. Până într-o zi când vrând să sară peste un gard, din cauza greutăţii lui, nu s-a putut urca pe gard şi a alunecat prinzându-şi gâtul între două scânduri. Când l-au găsit era mort de multă vreme.

Puţin mai târziu a fost şi un miel cu care mă jucam când eram copil. Un berbecuţ frumos. Era merinos alb. Mă jucam cu el în fel şi chip, îl trăgeam de urechi, îl scărpinam în creştet, îl frecam pe vârful botişorului, îi mângâiam blana şi îi dădeam să mănânce din palmă. Când a mai crescut şi nu-l băgam în seamă se împingea în mine să mă atenţioneze pentru a mă juca cu el. Cu timpul a devenit chiar obraznic. Nu mă mai împingea, ci mă izbea cu capul, iar când fugeam, fugea după mine să mă izbească. El credea că ne jucăm. Când s-a făcut mare, a devenit periculos. Fugea după oameni să-i împungă şi pentru a nu răni pe cineva, moşu a fost nevoit să-l taie.

Aşa au sfârşit berbecul, cocoşul şi câinele cu care am fost prieten în copilărie.