RELATIVITATEA TIMPULUI ŞI INDEPENDENŢEI

Trecut, prezent, viitor. Sunt trei moduri gramaticale, specifice fiecărei limbi, prin care se tratează timpul, iar oamenii îl percep ca atare.
Un citat biblic spune că faţă de Dumnezeu, mia de ani este ca ziua de ieri. Cu alte cuvinte nici n-am început un mileniu şi acela este deja trecut. Raportându-ne la această numărătoare divină a miei de ani se naşte firesc întrebarea: Noi cunoaştem cu adevărat timpul? Răspunsul acestei întrebări este: Se pare că nu!
Ştiu ce a fost ieri. Ştiu ce este azi până-n clipa ce o trăiesc. Dar mai ştiu ce este din clipa imediat următoare spre ce urmează să fie? Dar ieri şi azi sunt fracţiuni de timp reale sau imaginare? Ele sunt pentru toţi oamenii la fel sau fiecare om percepe timpul său?
Unii oameni susţin că intuiesc ceva ce se va petrece într-un timp mai apropiat sau mai îndepărtat. Dar Biblia spune clar şi trebuie să-i dăm crezare că Dumnezeu nu spune nimănui ce se va întâmpla. Deci nimeni în afară de Dumnezeu nu cunoaşte viitorul. Atunci ce sunt acele intuiţii? Pentru că ele există în realitate şi chiar mie mi s-a întâmplat să intuiesc, să presimt ceva ce urma să mi se întâmple.
Pentru această mult prea delicată întrebare am un singur răspuns, o părere personală: Intuiţia este o trăire a prezentului în mod diferenţiat. Adică, fiecare individ are prezentul lui.
Toţi trăim azi, dar azi, ca unitate de timp, este diferenţiat pentru fiecare dintre noi. Suntem unii alături de alţii doar în spaţiu nu şi în timp. Pentru exemplificare să considerăm trei persoane: „X“„Y“„Z“. Penru „X“ azi este identic cu azi; pentru „Y“ azi este identic cu ieri al lui „X“; iar pentru „Z“ azi este identic cu mâine al lui „X“ şi alaltăieri al lui „Y“, dar toţi trei s-au întâlnit în acelaşi parc şi discută. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a repartizat mia de ani în mod diferit pentru fiecare. Doar teoretic şi convenţional ne aflăm în aceeaşi zi (unitate de timp), pentru că de fapt fiecare dintre noi are altă unitate de timp, mai mult sau mai puţin decalată în comparaţie cu a celorlalţi, nefiind exclusă nici egalitatea perfectă la un grup mai mare sau mai restrâns de indivizi. Şi totuşi, paradoxal, dialogurile au logică!
De aceea, trăindu-l pe azi decalat, unii pot „intui“ ce se va întâmpla cuiva din grupul său, dar de fapt acel individ nu prevede viitorul, ci ştie trecutul său legat de al celorlalţi. Consider deci intuiţia ca o componentă a timpului relativ, timp care este o unitate nedefinită. Că este aşa sau altfel, doar Dumnezeu ştie cu exactitate ce şi cum este. Pentru mine rămâne doar o supoziţie în care atât elementele pro cât şi cele contra sunt în egală măsură valabile.
În acest timp relativ, stau pe malul Ampoiului, pe undeva, pe unde am stat cândva cu mama şi Cornelia când era mică. Ascult gânguritul molcom al apei împletit armonios cu trilul diferitelor păsărele şi nelipsita sfadă a vrăbiuţelor.
Apa ar vrea să-mi spună ceva, dar ce anume? Ascult şi nu pot tălmăci. Ea este alta şi nu poate fi vorba despre aduceri aminte. Nici măcar pietrele nu mai sunt aceleaşi. Doar sălciile au rămas aceleaşi, dar ele sunt prea bătrâne şi au uitat ce a fost atunci, cu mulţi ani în urmă.
Mă uit întrebător la apă. Din licărul luminilor reflectate de oglinda agitată apare Cornelia, un ghemotoc de fată cu picioruşele în unda răcoroasă. Îi văd pălăria de paie, mare cât o roată de car în comparaţie cu căpşoru-i de păpuşe, pălărie ce-i sta mai mult pe-o ureche decât pe creştetul capului. O văd cum se zbenguia şi o aud cum chiuia. Erau anii când trăia fără nici o grijă, dar îngrijită.
Timpul a trecut şi au apărut tot felul de griji. La început grădiniţa, apoi şcoala. Şi pe măsură ce creştea, Cornelia îşi căuta tot mai mult independenţa.
Dar ce este independenţa? Independenţa este... nimic altceva decât un cuvânt magic.
Pot fi oare copiii total independenţi faţă de părinţi şi părinţii faţă de copii, indiferent de numărul anilor ce-l au? Pot fi chiar şi străinii independenţi unul faţă de altul? Pot fi statele total independente faţă de marile sau micile puteri şi marile puteri între ele? Categoric: Nu!
Nimeni nu poate fi independent, aşa după cum nici zalele din lanţ nu sunt independente, căci o zală independentă devine belciug şi este cu totul altceva decât zală de lanţ.
Dar dacă nu suntem total independenţi, putem fi total liberi? Cred că NU! Dar atunci, ce este libertatea? Părerea mea este că libertatea nu-i decât o simplă iluzie, sau altfel spus, o Fata Morgana a deşertului. Poate fi cineva cu adevărat liber atâta timp cât este dependent de cineva sau de ceva?
Se spune că am deplina libertate de a alege să fac sau să nu fac ceva. Oare chiar aşa să fie? Pot alege varianta să stau în casă când afară e furtună şi mie-mi trebuie o pâine căci mă chinuie foamea şi peste puţin timp se închide prăvălia? Mă lasă foamea să fiu liber în alegere? Dar dacă vreau să merg după pâine şi mie mi s-a blocat încuietoarea uşii? Dar în aceste situaţii aleg varianta „X“ sau „Y“ în mod liber sau această libertate este relativă şi ea?
Dar oare gândesc ce vreau eu sau gândesc ce vrea Dumnezeu, pentru că El îmi dirijează gândul? Şi atunci de ce nu acceptăm ideea că nu suntem liberi şi independenţi nici măcar o clipă? De ce nu acceptăm că tot timpul şi în orice loc depindem în primul rând de Dumnezeu şi apoi de mediul înconjurător.
…Vraişte! Totul este vraişte în viaţa, în sufletul şi în capul meu. Sau poate totul este într-o dezordine ordonată, iar ideea şi gândul îmi iese din compartimentul rezervat în creier atunci când este momentul clipei sorocului.
Nimic nu ştiu dinainte ce voi face. Nimic din ceea ce-mi propun să fac nu-mi iese, după cum nimic din ce fac nu este dinainte programat. Nimic din ceea ce încep să fac nu rămâne început şi abandonat, deci neterminat. Pentru mine totul are un început şi un sfârşit, dar niciodată nu ştiu dinainte când au loc acestea. Singurul lucru pe care pot să mi-l impun este să am răbdare. Trebuie să am răbdare pentru că Dumnezeu ştie când este cazul şi merit să înceapă sfârşitul şi să sfârşească începutul. Până atunci datoria mea este să mă achit cât mai bine de obligaţiile ce le am faţă de viaţă, pe care nu am dreptul să o consider nici bună, nici rea. Este aşa cum ştie Dumnezeu să mi-o dea şi pentru aceasta îi mulţumesc.
…Şi cum în căutările mele paşii m-au purtat prin diferite locuri, am revenit pe malul Ampoiului după o bună bucată de vreme. Era pe la mijlocul toamnei. Crengile sălcilor şi mai îmbătrânite de torida vară care a trecut peste ele, refuzau să elibereze podoaba clorofiliană cu care au fost înzestrate în primăvară. Continuau să o hrănească cu seva adunată din bogatul pământ în care erau ancorate prin intermediul unor tulpini brăzdate de riduri adânci în scoarţa groasă.
Totul era liniştit în jurul meu. Zarva primăverii şi verii trecuse. Doar un greier, cu cetera-i hodorogită şi acompaniat de corul câtorva ciori, încerca să spargă tăcerea.
M-am îndreptat spre apă pentru a-i asculta susurul şi cu speranţa că totuşi voi desluşi ceva în spusele ei. Dar... surpriză. Nu se mai auzea nimic. Mâna brutală a omului a intervenit şi aici. Urmele i se cunoşteau prin dâra de noroi mocirlos lăsată de gigantele basculante cu care s-a cărat pietrişul frumosului râu de odinioară. Să fi fost vorba de o regularizare a albiei? sau doar o simplă exploatare de material pentru construcţii. Nu ştiu. Dar oare omul numai sfinţeşte locul sau îl şi spurcă?
Priveam apa. Îmi făcea impresia că s-a oprit din curge rea ei firească. Părea că s-a transformat într-o baltă staţionară şi avea un luciu mâlos, iar pe suprafaţa ei pluteau gunoaie şi o spumă gen zai. Totul era incredibil de urât şi prin minte mi-a trecut gândul năuc: ce au făcut unii cu trudă, strică alţii cu zor, dar fără spor.
S-ar putea să nu am dreptate. Poate să fie vorba despre o exploatare de pietriş
combinată cu amenajarea hidrografică a râului, iar peste un anumit timp totul să fie şi mai frumos decum a fost. Cine ştie! Oare eu voi mai avea parte de aşa ceva?

PS. Au trecut un număr de ani de cănd am scris acest articol. Între timp s-au oprit lucrările de scoatere a pietrişului din zonă şi totul a rămas aşa cum a fost. Grija de mediul înconjurător lasă de dorit. Pe câmp, din loc în loc, se întâlnesc mormane de deşeuri care pe zi ce trece iau locul lanurilor de grâu şi porumb.