Şoferiţa

Cu rolele prin bălţi

Ploaia

 Sunetul picăturilor de apă căzute pe o tablă suna misterios în noapte. Era o ploaie liniştită deşi bănuiesc că era o ploaie de vară cu cantitate mare de apă căzută din norii grei, aflaţi la mare distanţă de tabla pe care cânta ploaia. Era o ploaie de vară menită să spele păcatele unei zile toride de vară, dar, din păcate, ultima zi toridă a fost cam demult, acum fiind zile răcoroase nespecifice unui sfârşit de iunie. Şi zilele sunt răcoroase pentru că soarele stă de ceva vreme ascuns după firhongul de plumb al norilor, firhong ce are grijă să oprească în el toată căldura venită de la soare.

Plouă şi e frumos de ascultat cântecul ploii căzute pe o tablă. Îmi aminteşte de multe zile toride de vară trăite în Ciugud, satul copilăriei mele. Îmi aminteşte şi de ploile ce urmau acelor zile, ploi însoţite de tunete şi trăsnete năprasnice. Uneori acele ploi ne prindeau pe hotar (câmp) şi nu aveam unde ne adăposti decât înghesuiţi sub car. Dar nici acolo nu era un adăpost prea bun căci apa începea să curgă după un timp de peste tot şi ne alunga din acel adăpost nesigur. Dacă nu mai era altă soluţie o porneam încet spre casă prin ploaia deasă. Era cald şi plăcut să mergi prin ploaie frământând noroiul drumului. Dar era plăcut doar pentru mine, căci ceilalţi se gândeau că au pierdut o zi de lucru la câmp sau poate mai multe. Nu se gândeau că nu au ce face. Aveau destul de lucru şi în jurul casei, dar lucrul câmpului era prioritar. Aveau nevoie de bucate pentru a putea face rost de banii necesari plăţii dărilor, a ceea ce cumpărau de la boltă (prăvălie) sau serviciilor ce nu şi le puteau face singuri. Dar nu de puţine ori ploile erau cu rupere de nori şi gheaţă încât distrugeau recoltele. Atunci necazul era şi mai mare. Trebuiau să recurgă la alte modalităţi de a face rost de banii necesari, dar niciodată nu au recurs la vânzarea pământului, care pentru ei nu era doar o proprietate, ci o moştenire sfântă primită de la părinţii lor. Pământul pentru ei a fost glia sfântă la care nu au renunţat uşor în anii colectivizării şi pe care-l iubeau şi după colectivizare. Ştiau bine care a fost locul lor şi-l preţuiau.

Azi pentru mine acele locuri nu mai valorează nimic. S-au dus demult cei care făceau legătura între mine şi locurile respective, între mine şi sat. Satul de azi este de nerecunoscut în comparaţie cu satul de ieri. Sătenii au renunţat la a mai purta „straie româneşti”, specifice portului popular. Casele şi-au schimbat arhitectura şi casele mari de atunci, acum au rămas mici, pierdute printre construcţiile noi. O duc greu sătenii de azi. Dar care? Desigur bătrânii care nu mai pot lucra. În rest, după cum arată satele, nu putem spune că o duc greu sătenii sau o duc greu pentru că nu pot agonisi mult mai mult decât au.

Şi azi nu mai întreb cum întrebam când eram copil în primii ani de viaţă: „bună, de ce nu taie oamenii pomii să nu se aplece aşa tare să facă vântu’ mare?

Fascinaţiile copilăriei

Bucuriile copilăriei

Din nou una-alta

Imagini din Bălgrad şi Lunca Mureşului.

Floarea de dovlecel.

 La intrarea într-un bloc din cartietrul meu.

 S-au scuturat şi crinii.
 

Regina nopţii ziua.

Trandafir după ploaie.

 S-au copt vişinele, dar au şi căzut în timpul furtunii.

 Echilibru pe sârme.

Plecarea trenului din gară.

Lanul de porumb după ploaie, dar nu ştiu cum arată după furtună. Poate a scăpat.

 Viespe pe salvie.

 Paianjenul pe-o floare.

Ciulinii şi floarea lor.

 Volbura roz.

 Sânziene izolate şi grup de sânziene.

 "Casa" albinelor sălbatice.

O molie pe volbură.

Crini în şanţul cetăţii.

Furtuna.

 Tristeţea parcului după furtună.

 Liniştea artezienei.

P.S. la incident

Deci rolele i le-am cumpărat ieri, în 21 iunie, de solstiţiu, dar fără să-mi dau seama. Aşa a fost să fie.
Astăzi, în 22, când s-a trezit, Ioana a făcut ochişorii mari şi a început să râdă (n-a mai vrut să doarmă cu mamă-sa, moşu a vorbit şi s-a jucat cu ea din nou) şi a strigat la mine: "moşu, moşu, merem la plimbare cu rolele?" I-am spus că mergem după ce închid calculatorul şi mâncăm amândoi. La ora 10 am plecat să plătim internetul şi telefonul lu moşu, să desenăm pe asfalt şi să vedem noi ce mai facem. După ce am terminat treaba obligatorie ne-am dus în parcul de joacă la hinte şi la căluţi. Din cauza rolelor nu a putut fi folosit toboganul. După ce ne-am plictisit am plecat spre cetate. Mai aveam ceva cumpărături de făcut. Acolo ne-am mai fâţâit puţin prin parc, apoi am mers la un magazin unde nu am găsit tot ce am căutat şi a trebuit să mergem şi la un altul. După ce am terminat şi cumpărăturile de făcut am mai stat pe o bancă la umbră apoi am plecat spre casă. Acasă am ajuns după masă la ora trei. În rest doar am umblat cu mici pauze prin parc la umbră pentru a mânca pufuleţi sau a bea apă şi pentru a face câteva poze. Acasă n-a vrut decât să mănânce o banană, să bea o cană cu lapte şi s-a culcat. S-a trezit la 18,30, dar afară ploua şi am stat cuminţi în casă cu speranţa că mâine va fi din nou o zi bună de plimbat cu rolele. Pentru asta am pregătit cu grijă casca şi cotierele, care între timp s-au uscat. De genunchiere încă nu avem nevoie pentru că folosim pantalonaşi lungi din cauza unor blânde apărute pe picioruşe.

Incidentul

 Astăzi am făcut Ioanei o mică bucurie, sau poate pentru ea a fost mare. I-am cumpărat role noi şi am fost cu ea la plimbare, după ce de două săptămâni nu am mai fost cu ea.
În urmă cu vreo spătămână lui tată-său îi trecu prin cap să-i ia rolele pentru că i-a vorbit urât şi i-a spus că el i le-a cumpărat, el i le ia. Un gest total nechibzuit şi o afirmaţie neavenită având în vedere că atunci când faci cuiva un cadou nu i-l mai iei înapoi orice ar fi. La insistenţele ei astăzi am cedat şi i-am promis că o duc la plimbare. A cerut rolele de la mamă-sa iar ea s-a făcut că plouă şi nu i-a dat niciun răspuns. Eu am îmbunat fata şi am convins-o să mergem la plimbare "cu sandalele". Pe drum i-am spus că vreau să-i fac un cadou. Ea a început să-mi înşire jucării din care să aleg ce să-i cumpăr. Eu am acceptat fără să-i spun ce intenţii am. Pe "drumul roşu" mi-a arătat diverse magazine cu jucării. Eu am dus-o mai departe. Când am ajuns la magazinul de unde am vrut să-i cumpăr rolele ea s-a orientat spre altceva nesemnificativ. Când am întrebat-o ce role îi plac mi-a arătat unele roz, dar vânzătoarei nu i-a plăcut cum îi stau pe picioruş şi ne-a oferit pe cele care le vezi în fotografie. Am încălţat-o să le probeze apoi i-am spus să meargă cu ele prin magazin. Deja erau ale ei. I-am simţit o bucurie înăbuşită. Am plecat cu ea încălţată cu rolele. Pe drum mergea uitându-se la ele şi lăudându-le. După ce ne-am plimbat şi am mai cumpărat câte ceva, am mers acasă. S-a culcat şi când s-a trezit a vrut să mergem din nou cu rolele. Eram doar noi doi acasă. După ce am mai dat nişte ture prin oraş cu rolele, ploaia ne-a trimis acasă. Când o descălţam a apărut şi tată-so. Pe un ton relativ răstit ne-a întrebat unde vrem să mergem cu rolele că afară plouă. I-am spus că nu mergem ci ne descălţăm. După câteva minute a luat-o la muştruluit pe Ioana că nu mai are de ce pune mâna pe role şi dacă o mai prinde că ia rolele de unde le pune el, o bate şi îi rupe mâna. Fata i-a spus: "da nu am luat rolele roşii". El răstit şi mirat: "Cum nu le-ai luat, că ai fost cu rolele?" Ioana i-a răspuns: "Am fost cu astea!" şi probabil l-a dus să i le arate, Eu eram la baie. El i-a spus tot răstit: "Cu alea să mergi!" Când am intrat în cameră Ioana a început să cânte: "Am role noi, sunt ale mele, nu le mai ia nime..." şi a repetat de mai multe ori aceste cuvinte.
Iată şi rolele cu pricina: Sunt cu patru roţi, cele roşii aveau doar trei, au combinaţii de negru, gri şi portocaliu, iar moşu i-a promis că nu i le mai ia înapoi. Sunt ale ei şi nimeni nu mai are dreptul să i le ia.

Zătonit sub poartă

Ajuns la "casa cu frăgaru mare la poartă" am găsit uşa încuiată. Aşa am descoperit că nu toţi aveau uşa la curte deschisă ca la moşu. Am strigat ce am strigat, dar nu m-a auzit nimeni. La un moment dat am vrut să mă întorc acasă la moşu, dar mi-am amintit de aeroplan şi mi-a fost frică să nu mă "borbandeze". Nemaiştiind ce să fac am văzut un mic şanţ pe sub poartă şi am vrut să mă strecor pe el în curte. Am reuşit să introduc capul în curte, dar restul corpului nu mai voia să urmeze capul. Am încercat să scot capul de sub poartă, dar ce să mai pot. Aşa am rămas zătonit sub poartă. Am început să plâng şi să strig pe Netuţa.
 A trecut ceva vreme până au apărut Netuţa şi Todorel. Veneau din grădină. O vecină de-a lor auzindu-mă şi văzându-mă s-a dus la ei şi le-a spus: "un cochil plânje la voi la poartă şi vă strâgă". Ajunji în curte au înlemnit. Nu ştiau ce să creadă şi cum să mă scoată de sub poartă. Todorel a scormonit pământul să mărească şanţul pentru a mă putea trage afară. Odată treaba făcută a exclamat: "Doamne, mă cochile, da tu cum arăţi?"
 Păi cum arătam. Ca un miţiclon de circ. Cu hainele rupte de atăta sărit prin holdă şi frecat sub poartă, pline de balegă din carul cu care am venit, pline de colb cum m-am tot strâmtorat sub poartă, păpucii şi ciocii rupţi de atâta umblat pe jos, degetele picioarelor la vedere pentru a se aerisi, obrazul brăzdat de lacrimile scurse peste colbul ce-l pudra. Nu ştiau ce să facă. Să plângă de mila mea sau să râdă de cum arătam.
 Până una alta m-au dezbrăcat şi m-au spălat. Mi-au scuturat şi cârpit hainele că nu aveau cu ce mă schimba. Todorel mi-a cusut păpucii cu drot că n-avea altceva la îndemână. Doar eu eram fălos că am reuşit să ajung la Netuţa în Oarda.