Ploaia

 Sunetul picăturilor de apă căzute pe o tablă suna misterios în noapte. Era o ploaie liniştită deşi bănuiesc că era o ploaie de vară cu cantitate mare de apă căzută din norii grei, aflaţi la mare distanţă de tabla pe care cânta ploaia. Era o ploaie de vară menită să spele păcatele unei zile toride de vară, dar, din păcate, ultima zi toridă a fost cam demult, acum fiind zile răcoroase nespecifice unui sfârşit de iunie. Şi zilele sunt răcoroase pentru că soarele stă de ceva vreme ascuns după firhongul de plumb al norilor, firhong ce are grijă să oprească în el toată căldura venită de la soare.

Plouă şi e frumos de ascultat cântecul ploii căzute pe o tablă. Îmi aminteşte de multe zile toride de vară trăite în Ciugud, satul copilăriei mele. Îmi aminteşte şi de ploile ce urmau acelor zile, ploi însoţite de tunete şi trăsnete năprasnice. Uneori acele ploi ne prindeau pe hotar (câmp) şi nu aveam unde ne adăposti decât înghesuiţi sub car. Dar nici acolo nu era un adăpost prea bun căci apa începea să curgă după un timp de peste tot şi ne alunga din acel adăpost nesigur. Dacă nu mai era altă soluţie o porneam încet spre casă prin ploaia deasă. Era cald şi plăcut să mergi prin ploaie frământând noroiul drumului. Dar era plăcut doar pentru mine, căci ceilalţi se gândeau că au pierdut o zi de lucru la câmp sau poate mai multe. Nu se gândeau că nu au ce face. Aveau destul de lucru şi în jurul casei, dar lucrul câmpului era prioritar. Aveau nevoie de bucate pentru a putea face rost de banii necesari plăţii dărilor, a ceea ce cumpărau de la boltă (prăvălie) sau serviciilor ce nu şi le puteau face singuri. Dar nu de puţine ori ploile erau cu rupere de nori şi gheaţă încât distrugeau recoltele. Atunci necazul era şi mai mare. Trebuiau să recurgă la alte modalităţi de a face rost de banii necesari, dar niciodată nu au recurs la vânzarea pământului, care pentru ei nu era doar o proprietate, ci o moştenire sfântă primită de la părinţii lor. Pământul pentru ei a fost glia sfântă la care nu au renunţat uşor în anii colectivizării şi pe care-l iubeau şi după colectivizare. Ştiau bine care a fost locul lor şi-l preţuiau.

Azi pentru mine acele locuri nu mai valorează nimic. S-au dus demult cei care făceau legătura între mine şi locurile respective, între mine şi sat. Satul de azi este de nerecunoscut în comparaţie cu satul de ieri. Sătenii au renunţat la a mai purta „straie româneşti”, specifice portului popular. Casele şi-au schimbat arhitectura şi casele mari de atunci, acum au rămas mici, pierdute printre construcţiile noi. O duc greu sătenii de azi. Dar care? Desigur bătrânii care nu mai pot lucra. În rest, după cum arată satele, nu putem spune că o duc greu sătenii sau o duc greu pentru că nu pot agonisi mult mai mult decât au.

Şi azi nu mai întreb cum întrebam când eram copil în primii ani de viaţă: „bună, de ce nu taie oamenii pomii să nu se aplece aşa tare să facă vântu’ mare?