AMINTIRI DIN CĂTĂNIE

 

fotografie luată de pe internet

Aşa a început episodul: „serviciul militar“. Nu mi-a plăcut, dar nu mi s-a părut nici extrem de greu. Aveam condiţie fizică şi asta conta mult. Nu mă puteam adapta cu absurditatea ordinelor date de caporali, dar nu mă deranja tăvăleala. Executam totul bazându-mă pe ideea că în acel loc nu mă cunoaşte nimeni.

Pentru că scriam frumos am fost luat de către comandantul de baterie ca furier, dar mai eram folosit pentru scris şi de alţi ofiţeri, fără să fiu scutit de instrucţie şi pregătirea de specialitate, ca operator radiolocaţie. Pot spune că am ajuns să fac ce-mi plăcea, chiar şi când îmi venea rândul la curăţenie pe sectorul repartizat.

În una din zile, când lucram pentru şeful statului major, un ofiţer cu gradul de maior a vrut să fie spiritual şi m-a întrebat dacă ştiu unde s-a mai răsturnat căruţa cu proşti, în afară de Caracal. Eu ştiam că el este originar din Brad. Pe vremea aceea atât oraşul Brad cât şi Alba-Iulia aparţineau de regiunea Hunedoara. După ce mi-a pus întrebarea, m-am gândit că vrea să mă atragă într-o cursă şi i-am spus că nu ştiu. El a insistat şi m-a întrebat: „Cum nu ştii, tu de unde eşti, de nu ştii?“ la care eu i-am răspuns puţin indiferent: „Din regiunea Hunedoara“. Auzind răspunsul meu şeful de stat major s-a pus pe un râs zdravăn şi a spus: „Zenzea, te-a avut“. Zenzea, era numele de familie al maiorului „şugubăţ“. Acesta s-a roşit de furie şi a vrut s-o dreagă spunând: „Mă, eu nu te-am întrebat din ce regiune eşti, te-am întrebat din ce loc?!“ la care eu i-am răspuns: „Locul meu de baştină este regiunea Hunedoara“. Şeful statului major a râs din nou şi i-a spus maiorului: „Nu mai spune nimic pentru că el s-a descurcat bine“, apoi a continuat pe un ton serios: „Să nu încerci să te răzbuni pe el pentru că mă supăr“. Nu s-a răzbunat în mod direct, dar mă sâcâia ori de câte ori mă vedea şi de aceea eu căutam să-l evit.

Altă dată, un prieten sta tare necăjit. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă a păţit ceva. Mi-a spus că nu a păţit nimic, dar trebuie să se tundă de tot pentru că l-a pedepsit „bătrânu“. Acesta era comandantul nostru de baterie, care în acea zi a fost ofiţer de serviciu pe unitate. Atunci, eu i-am spus: „Şi de-asta trebuie să fi aşa necăjit“, iar el a zis: „Da, mă, da, că râd ăştia de mine!“ I-am mai spus: „Lasă, turculeţule, că nu va râde nimeni de tine“ şi am plecat. Îi spuneam aşa pentru că era dobrogean de naţionalitate tătar, mic de statură şi avea un nume mai greu de pronunţat. Am strigat frizerul, care era tot un prieten de-al nostru, de naţionalitate polonez, şi i-am spus să mă tundă de tot. Ăla a început să râdă şi m-a întrebat dacă glumesc sau eram pedepsit. I-am spus că nici nu glumeam, nici nu eram pedepsit, dar voiam să mă tund de tot pentru că mă simţeam mai bine. Vorbeam tare să mă audă cât mai mulţi şi mi-am pus un scaun în mijlocul dormitorului. Frizerul văzând că nu glumesc s-a apucat de treabă. Până să mă termine a mai venit unu, că şi el vrea să se tundă de tot. După ce m-a terminat m-am dus la prietenul pedepsit şi i-am spus: „Acuma, du-te tu“. S-a uitat la mine şi a început să râdă: „Da tu de ce te-ai tuns?“ I-am spus să tacă şi să meargă la tuns, că acolo s-au adunat cam mulţi. S-a dus la tuns apoi, s-a dus la „bătrânu“ să raporteze că a executat ordinul. Seara, la apel, „bătrânu“ m-a văzut că stam la poveşti cu mâinile în buzunar. A venit la mine şi mi-a zis: „Să te văd şi pe tine tuns zero“. Eu mi-am dat boneta jos şi i-am raportat: „Să trăiţi, am executat ordinul dumneavoastră!“. S-a uitat la mine şi a început să râdă. Tunsul nu mai era o pedeapsă.

După câteva luni de armată, mi-a venit rândul să fac de serviciu la bucătărie. În acea vreme se mai dădea şi mămăligă, o dată pe săptămână. Rândul meu la bucătărie a fost într-o zi de mămăligă. La bucătărie am fost împreună cu gornistul, un moldovean simpatic din ciclul doi, dar eram ca Pat şi Pataşon. Io lung şi slab, el mic şi dodoloţ. Nici eu, nici el, nu ştiam cum să facem mămăliga. Ne tot foiam în jurul cazanului şi nu ne trăgea firea să ne apucăm de lucru. Bucătarul ne tot spunea să avem de grijă că nu mai este timp să fierbem mămăliga, şi într-un târziu, ne-am apucat de ea. Cazanul era atât de mare încât de jos nu ajungeam s-o mestecăm. Atunci, tovarăşul meu la „fabricarea mămăligii” s-a urcat pe cazan dar din cauza căldurii nu putea sta prea mult acolo la mestecat. Eu nu aveam loc pe cazan deoarece eram prea înalt şi nu încăpeam între cazan şi tavan, dar mă necăjeam cum puteam să mestec de jos, cât timp se mai răcorea partenerul meu. Până la urmă am reuşit să terminăm şi mămăliga, iar ca să fie mai bună am pus capacul peste ea. Pe când ne-am pregătit s-o porţionăm, am văzut ce am făcut. Din cauza condensului, pe mămăliga noastră era un strat de apă. Ne-am uitat unul la altul şi eu am zis:„Hai s-o mestecăm din nou, apoi s-o lăsăm puţin la foc să se evapore apa“. Gornistul m-a aprobat şi am trecut din nou la treabă. După ce am terminat remestecarea şi coacerea mămăligii, am porţionat-o şi am trecut rapid la distribuirea ei pentru că se intrase deja în sala de mese. Cum, necum, dar ne-a ieşit o mămăligă cu un aspect „comercial“ de-ţi lăsa gura apă. Am aflat că toţi de-abia aşteptau să-şi primească porţia, dar, surpriză. Nici unul n-a putut s-o şi mănânce. Noi, „specialiştii mămăligari“ am făcut-o, dar am uitat să punem în ea, sare.