imagine luată de pe internet
1950. Anul în care a murit tata. La începutul lunii iulie, într-o zi călduroasă, în care nu prea aveam chef de nimic şi nu-mi aflam starea, am preferat să fiu mai mult singur. Acasă eram doar cu buna Iovă şi credeam că mama, cu moşu Lae şi cu unchiu Lae sunt la lucru pe câmp, pentru că atunci când era de lucru plecau devreme, chiar înainte de răsăritul soarelui, şi se întorceau seara târziu.
Spre seară au început să tragă clopotele la amândouă bisericile din sat şi cum nu era sărbătoare am întrebat pe buna: „cine o murit?“ la care ea mi-a răspuns: „cui i s-or gătat zâlele“. N-am mai spus nimic, dar ceva m-a răscolit, căci până atunci nu s-au tras clopotele odată la amândouă bisericile şi, mai mult, în liniştea serii se auzeau şi clopotele din oraş. Tata nu mai era cu noi de multă vreme şi nu ştiam unde este. Când întrebam de el mi se spunea că „îi la treaba lui“. După un timp am mai întrebat pe buna dacă a murit tata, la care ea mi-a răspus să-mi văd de treabă. Am tăcut din nou şi m-am retras, dar mai târziu am auzit-o şuşotindu-se cu o femeie din sat, ferindu-se de mine. Atunci i-am spus: „de ce nu-mi zâci şi mie că o murit tata, crezi că plâng?“ şi am plecat undeva prin curte spre grădină.
Nu ştiu când s-au întors acasă mama, moşu şi unchiu Lae, nu mai ştiu nici ce a fost în ziua următoare, ştiu doar că mama şi ceilalţi erau tot timpul plecaţi şi mi se spunea
că sunt la lucru.
1992. Anul în care a murit sora mea, Livia.
Spre sfârşitul lunii noiembrie, ceaţă şi frig, este tot ce-mi amintesc despre specificul acelor zile. Toată vara şi toamna acelui an şi-a petrecut-o în spital la Nucet şi Cluj. De la Cluj a venit acasă cu trenul, la începutul lunii noiembrie, însoţită de mama. Era slăbită şi s-a dus acasă cu taxiul, deşi locuim aproape de gară. De atunci nu a mai ieşit din casă. Era tot mai slăbită. Cu o zi înainte să moară m-a chemat la ea şi mi-a zis: „să ai grijă de fată că eu mor”. I-am răspuns răstit: „da tu de unde şti că mori, sau crezi că moartea vine la comandă?” Nu mi-a răspuns, dar de atunci nu a mai vorbit cu mine, deşi mergeam şi o ajutam să se ridice din pat pentru a sta puţin la geam. În ziua următoare, pe la miezul nopţii a murit în linişte. Mama mi-a spus că a auzit-o suflând adânc, ca un oftat.
2004. Anul în care a murit mama.
Spre sfârşitul lunii februarie am vrut să merg la Cluj, dar din senin mi-a venit aşa, o lehamite de a pleca de acasă. I-am spus mamei şi ea mi-a spus să stau şi acasă, că plecat am fost destul. În dimineaţa zilei cu pricina mi s-a defectat centrala de apartament. Am anunţat unitatea cu care aveam contract pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii şi aşteptam să vină instalatorul. Spre amiază în casă se făcuse destul de frig. Am rugat-o pe mama să stea în pat s-o acopăr. A acceptat, dar după puţin timp a spus că nu mai stă în pat şi s-a mutat pe fotoliu. Am acoperit-o cu o pătură şi am întrebat-o dacă vrea o cafea. A acceptat şi după ce i-am dat-o a sorbit de două ori din ea şi mi-a spus că restul o bea mai târziu. A mai stat puţin şi s-a dus până la baie, apoi s-a aşezat din nou în fotoliu şi se uita la mine cum lucrez la calculator. La un moment dat am auzit-o spunând: „părinţii mei, eu las copiii mei şi viu la voi !” M-am uitat repede spre ea şi sta cu capul rezemat de speteaza fotoliului şi privirea spre tavan. I-am spus cu voce calmă: „mamă, nu pleca, mai stai cu noi.” A vrut să-mi răspundă, dar vorbele-i erau doar borboroseli.
Aşa au plecat mama, tata şi sora mea în lungul pelerinaj.
trist...
RăspundețiȘtergeredacă lor nu le mai putem spune că i-am iubit, celor pe care îi mai avem în jurul nostru, încă mai putem. nu e uşor şi poate părea şi aiurea să declari aşa ceva celui din familie pe care îl vezi zilnic.
şi totuşi...
îmi aduc aminte când era băiatul meu mic : stăteam faţă în faţă şi ne spuneam silabisit "TE-IU-BESC". :) ...din momentele cele mai dragi mie.
între timp au crescut vlăjgani şi ea, şi el, dar "TE-IU-BESC"-ul acela,repetat, poate nu la fel de declarativ, ne-a dat şi ne dă în continuare putere.
aşadar, nu ezita, Liviu, fă în aşa fel încât ei să ştie. Ioana, mai ales.
Irinuco, în fiecare zi cel puţin de două ori mă joc de-a "Te Iubesc" cu Ioana. De câte ori se culcă, se urcă în pat, se ascunde între jucăriile de pluş, stă puţin, apoi se ridică în funduleţ şi spune: "moşu, te iubesc ! Hai la capu' patului şi fă-mi dragă-dragă." Moşu îi răspunde: "şi moşu te iubeşte tare, tare, tare. Hai la dragă-dragă!"Ne întâlnim ca capul patului şi acolo moşu o strânge la piept şi îi cântă tot felul de improvizaţii cu dragă-dragă timp de vreo două-trei minute, după care Ioana spune: "acum fă-mi masaj" şi se trânteşte în pat pe burtă. În pat peste sofaua originală am o saltea relaxa, anume pentru a putea sări Ioana în dragă voie. După ce ţopăie de câteva ori îşi ridică picioruşele şi îşi dă drumul în funduleţ, după care se întoarce pe burtică şi moşu începe să-i facă masaj tocat din creştetul capului până la degeţelele de la picioruşe. După două-trei ture de astfel de masaj moşu o lămureşte să ia una până la trei linguriţe de miere (uneori refuzul Ioanei este categoric şi atunci moşu nu forţează nota)şi se culcă. După masă doarme 3-4 ore şi seara se culcă pe la ora 23 şi doarme până la 6,30-7, când se trezeşte singură să meargă la grădi(niţă). (eu nu suport folosirea cuvintelor prescurtate utilizate frecvent azi şi de aceea am scis în felul acesta). În alte zile mai vrea şi dragă-dragă suplimentar şi atu7nci spune: Moşu, te iubesc, azi ai uitat să-mi faci gragă-gragă bătrânule". Atunci moşu se duce şi îi face dragă-dragă pentru "a recupera ce a uitat".
RăspundețiȘtergereNe nastem, crestem cu parintii cu rudele cu prietenii nostri, inaintam in varsta si apoi incepem sa ne despartim, intotdeauna cu durere de unii din ei asa cum vrea Dumnezeu sa se intample in timp si spatiu. Ne raman amintirile, regretele, nostalgiile, pana cand ne vine si noua randul sa plecam spre marea intalnire...
RăspundețiȘtergere