ÎNGERUL PĂZITOR

„Înger,Îngeraşul meu,

Ce mi te-a dat Dumnezeu

Totdeauna fii cu mine…

Şi mă-nvaţă să fac bine“

Este prima rugăciune care m-a învăţat mama, pentru că mama a fost aceea care s-a ocupat de mine şi de sora mea, deoarece, din păcate, pe tata l-am cunoscut mult prea puţin.

Mai spune rugăciunea: „Eu sunt mic, tu fă-mă mare…“ Da, timpul a trecut, eu am crescut şi m-am format ca om aşa cum au fost vremurile şi vremile.

Că am fost bun sau rău, că am făcut mai mult sau mai puţin bine celor din jurul meu, las în seama altora să aprecieze şi să spună. Aici vreau doar să consemnez, în câteva rânduri lapidare, trei momente trăite de mine, momente care mi-au rămas întipărite pentru totdeauna în minte şi în suflet.

Prin anul 1961, fiind elev de liceu, am fost cu echipa de baschet la un campionat ce s-a desfăşurat la Petroşeni. Deplasarea s-a făcut cu trenul. Când ne-am reîntors am ajuns în gara Alba-Iulia, seara târziu. Vrând să mă grozăvesc pentru că vara lucrasem la CFR şi am făcut multe deplasări cu trenul, am ieşit pe scările vagonului cu mult timp înainte de oprirea trenului. Fiind noapte şi gara slab iluminată, nu mi-am dat seama unde eram, dar bâţâindu-mă am alunecat pe scară. Prima reacţie a fost să strâng bara de care mă ţineam. În acel moment am avut senzaţia că cineva-mi dă peste mână  şi  încearcă să-mi

desfacă degetele de pe bara vagonului, deşi în apropierea mea nu se afla nimeni. Instantaneu mi-am desfăcut mâna şi mi-am dat drumul de pe scară. La contactul cu solul am constatat că viteza trenului era destul de mare şi periculoasă, reuşind cu greu  să-mi menţin echilibrul şi simţind că cineva mă sprijină să nu merg spre tren. Fiind singur în acele momente, acel cineva nu a putut fi altul decât Îngerul meu păzitor.

A doua păţanie a fost prin anul 1968, toamna. Lucram la„Refractara“şi eram într-un schimb de noapte. Afară era ceaţă deasă şi frig. La un moment dat am vrut să verific activitatea la depozitul de materii prime. Pentru a ajunge acolo aveam de străbătut un traseu mai puţin luminat şi cu foarte mult noroi din cauza ploii şi argilei frământate de roţile mijloacelor de transport. Pentru  a  evita  acea  zonă  am  vrut să merg pe calea ferată uzinală. Când să intru pe acel traseu, am simţit că ceva mă izbeşte în piept şi mă împinge înapoi. Din cauza nopţii, ceţii şi a unui con de umbră nu se vedea la prea mare distanţă. M-am retras instinctiv şi speriat. Priveam nedumerit crezând că e cineva care se zbate atârnat undeva, de care m-am lovit. Dar nu au trecut decât câteva secunde şi din noapte s-a ivit un grup de vagoane aduse la încărcat, vagoane care au trecut pe lângă mine aproape frecându-mă. Atunci mi-am dat seama că nu am fost lovit de nimic, dar o mână nevăzută m-a oprit din drum pentru a mă feri de pericolul la care m-aş fi expus. Şi de această dată a intervenit prompt Îngerul meu păzitor.

După aproximativ douăzeci de ani, lucram la CFR şi mă deplasam dinspre clădirea de călători spre atelier. Trebuia să traversez toate liniile, era în preajma amiezii, perioadă cu trafic intens şi mare aglomeraţie. În gară se apropiau două trenuri: unul de la Vinţul de Jos şi celălalt de la Teiuş. Mergeam cu atenţie la traversarea liniilor şi urma să mă opresc la mijlocul peronului. Privind în lungul liniilor să văd dacă sunt libere, am observat un om care traversa agale linia pe care circula trenul de la Vinţ, deşi acesta era destul de aproape şi avea viteza relativ mare. Privirea mi s-a pironit asupra acelui om şi repetam

în gând îndemnul: „Ieşi odată“. Probabil era un mesaj telepatic sau un gând la fel ca oricare altul, dar cert este că fiind concen-trat asupra lui, nu m-am mai oprit la mijlocul peronului. Conti-nuam să merg, un mers mecanic, încet şi necontrolat. Când mai aveam un pas până la zona marcată cu linii albe, zona pericu-loasă, am simţit din nou izbitura în piept şi că ceva mă împinge înapoi. M-am oprit brusc şi am făcut un mic pas înapoi, conti-nuând să privesc spre locul pe unde a trecut respectivul om, loc  opus  direcţiei  din  care venea trenul. Când m-am oprit, loco-motiva a trecut lin pe lângă mine fără să facă nici cel mai mic zgomot. Doar ajutorul de mecanic aflat la postul său din cabina locomotivei, m-a privit dojenitor. De abia atunci am sesizat imensa greşală pe care am făcut-o.

Şi de  această  dată  mâna  nevăzută  a  îngerului păzitor m-a oprit la timp.

Dar astfel de trăiri le poate avea oricine. Modul lor de manifestare poate fi extrem de diversificat. Când vrem să mergem undeva şi brusc ne întoarcem din drum; când vrem să facem un lucru şi până să-l începem renunţăm la el; când vrem să spunem ceva şi pierdem şirul ideii; când vrem să plecăm de acasă şi brusc intervine o urgenţă peste care nu putem trece; când pierdem banii cu care vrem să facem o anumită plată şi multe altele. Toate acestea nu sunt altceva decât semne ale intervenţiei Îngerului păzitor, Înger nevăzut, pe care fiecare om îl are mereu în preajmă.

O întrebare care se poate pune este şi aceasta: „Oare Îngerul păzitor este numai apărătorul nostru? Nu cumva tot el este şi cel care ne pedepseşte, înfăptuind porunca primită?“ Aceste întrebări sunt fireşti, pentru că Îngerul păzitor este permanent lângă cel pe care-l are în grijă şi cu toate acestea ceasul rău, spunem noi, poartă pe fiecare exact acolo unde este necazul mai mic sau mai mare.

Cu toate acestea, de Îngerul păzitor uităm adesea cel mai repede. De aceea, amintindu-mi acum de el, îl rog să mă ierte. „Îngerule păzitor, fii cu mine! Uneori eu uit de tine, dar tu nu uita de mine. Sunt rău. Dar iartă-mă şi veghează-mă!“