JOC DE CUVINTE

(fără reguli gramaticale)

În copilărie mă jucam cu pietre şi nisip. Aveam şi maşină... o rotilă. Călăream un băţ, vrând a mere să învăţ. Eram şi mare viteaz, când o mâţă chinuiam şi de coadă o trăgeam. Da ce „viteaz“ eram, când un greieraş vedeam şi pe buna o strigam: „Bunăăăăăăă!!!... iute, iute hai aici că mă mânc’-un «măgărici»! Da hai iuteee!!!…Păi n-auzî !… Da, hai odată, nu mă ţâne zua tătă lângă ăsta «măgărici»!“

Venea buna, ce să facă. Lăsa multa-i treabă baltă şi venea târâş-grăbiş ca să scoată din bucluc pe mai marele voinic.

Vai, şi câte nu erau: bune, rele şi belele. Az aşe, mâne aşe, zî de zî tăt cam aşe. Cam aşe făcui şi şcoala, cam aşe merse şi treaba, cam aşe trecui prin ai, până când hop, ţop rămăsei fără de slujbă.

Una, alta, mai găseam şi o treabă începeam. Dar şi treaba cum e treaba, az începe, mâne gata. Az cu treabă trece timpu, mâne gata anotimpu.

Ş-uite aşe din zî în zî mă-ntrebam: az ce-o mai hi ? Ce măi fac? Să măi stau, nu ni pe plac! Să măi lucru? Da ce lucru?

Umblu-n casă pi la oale. Ies afară pi la soare. Stau la masă când un lucru nu îmi iasă. Vine az şi trece az. Vine mâne! Ce-mi rămâne? O zî nouă ca şi az? Az aşe, mâne aşe, până când va hi aşe?

Mă gândesc, şi mă foiesc, iau o carte să cetesc. O cetesc şi n-o cetesc. Dau cu ie, da nu departe şi am grijă să n-o rup. E o carte! Are parte!... De o slovă comunistă. E o slovă ateistă. Dar e carte. Carte sobră, nu o carte ca o modă prin care să se arate... Sărace fusele, fuseră se duseră... Ştie lelea cum să-ntoarcă fusu-n caier. Da... cu lâna ce să facă?! Jos cu ea! Să lăsăm şi oaia spână nu îngrămădită-n lână.

Jos e lânaaa. Sus, e stâna. Cu dulăi, în haită răi. De atac sunt gata puşi şi pe oaie niţeluş, o-ncolţesc acuş, acuş. Da... şi oaia-i oaie nouă. He, he, he şi be he, he. Oaia nouă lucră-n gra-bă de dulăii toţi se-ntreabă: Oare nu-i un travesti?

Un dulău mai fioros, mere şi el mai băţos ca să-ncerce oaia-n treabă… He, he, he !

Trece-un ceas... ba trec şi două..., iar dulăul nu se-ntoarnă. Şi-un schilod de căţeluş zise-atunci schelălăit: Eu acu mă duc să văz, de ce neica s-a oprit ?

Când să plece iată vine... un jerpelit de câne, care zice mârâit: Stai aicea, nu te du, că nu-i oaie. E leoaică-mpieliţată.

Şi cum jocul de cuvinte este şi rămâne joc, dar nu joacă, fiecare este liber să creadă ce vrea. Eu cred doar ce am scris, adică... JOC DE CUVINTE şi nimic altceva. Dar ce m-aş fi făcut eu, şi nu altul, ca secretar de partid fără jocul de cuvinte?