MAREA DEZBINARE

- imagine luată de pe internet -

Articul  scris pentru  BLOG POWER 86  pe o temă propusă de CZ

Inițial am vrut să spun „pas” acestei teme, apoi m-am răzgândit.

O mare scârbă mă cuprinde când mă gândesc ce a fost și unde a ajuns România astăzi.  În 1989 România avea industie și agricultură, dar și foamete și frig în case.  Astăzi, în afară de foamete, nu mai are nimic. Marea majoritate a românilor sunt șomeri. Unii în țară, alții afară. Românii din țară, cărora le-a fost lehamite să-și ia straița în băț și să plece pe drumul pribegiei au ajuns să cunoască marea dezbinare împărțindu-se în două tabere: unii pro Băsescu, alții anti; unii pro mineritului la Roșia Montană, alții anti; unii pro eutanasierea câinilor fără stăpân ce umblă în haite pe străzile burgurilor și satelor, alții anti; unii pro privatizarea a ceea ce a mai rămas din calea ferată, alții anti și așa mai departe.

 

Mă întorc înapoi în timp spre a privi la ceea ce a fost în decembrie 1989. Acum pot spune că atunci a fost o mare cacealma. Deși atunci eram secretar de partid la calea ferată, m-am bucurat că Ceaușescu a fost dat jos de la cârma țăii și speram, alături de toți românii, că o vom duce mai bine. Speram, dar am rămas doar cu speranța. De ce? Pentru că interesele necunoscute de noi, muritorii de rând, erau cu totul altele.

Dacă atunci România avea inustrie și agricultură, acestea trebuiau demolate,  puse la pământ, îngropate și date uitării. România nu mai trebuia să fie o țară producăoare, ci una de consum. Dar ce să consumi dacă nu produci?  Păi nimic altceva decât cc aruncă alții, acei alții care se uitau chiorâș la produsele românești ce le concurau pe ale lor. Tractoare, autocamioane, combine și alte utilaje agricole, locomotive, vagoane de cale ferată, sonde, mașini-unelte, bunuri de larg consum și multe altele care au ajuns să fie declarate neperformante și catalogate „morman de fier vechi”, deși unele dintre acestea erau mai bune decât ale lor.

Totul a început odată cu căderea acelui nenorocit experiment de împărțire a lumii în două lagăre: unul capitalist și altul socialist, lagăre ce au dus între ele faimosul „război rece”. Cei care au pierdut au fost socialiștii pentru că s-au lungit mai mult dcât le ajungea plapuma și le-au înghețat picioarele. Aunci capitaliștii au început un puternic boicot împotriva produselor realizate de socialiști. Era normal, pentru că ei nu mi aveau ce fce cu produsele lor. În aceste condiții nici pițele lagărului socialist nu mai puteau face față, așa că s-a ajuns la unica soluție: destrămarea lagărului ocialist, acțiune începută cu marele URSS și continuată, rând pe rând, cu celelalte state.

România a fost printre ultimele state care au cedat presiunilor economice impuse de către occidentali și după căderea comunismului au urmat celalte presiuni pentru deteminarea distrugerii economiei. S-a început cu inustria, pentu a nu se mai produce bunurile de care era nevoie la întreținerea agriculturii. Au început presiunile directe asupra lgumelor și fructelor românești, împotriva animalelor și păsărilor crescute în România. Nu mai era bună carnea, nu mai era bun laptele, nu mai era bună lâna oilor, nu mai era bun nimic din ce făceau românii. Așa s-a ajuns să se importe legume, fructe, lapte, carne, sare, chibrite și tot ce mai găsim prin casele noastre.

La încput toți românii priveau indiferenți spre aceste lucruri. Se bucurau că erau devastate fostele CAP-uri, că pământurile erau fărămițate în suprafețe mici și retrocedate foștilor proprietari, se bucurau că puteau fura câțiva metri de țeavă din fostele sisteme de irigații, se buurau că din fostele întreprinderi mai puteau ciordi una și alta doar pentru a fi duse spre valorificare la fier vechi, căci grosul era încărcat în vagoane și dus la topit în occident, acolo unde era așteptat ca pita caldă.

Astăzi românii s-au trezit la realitate, dar este prea târziu. Vor să facă minerit și n-au cu ce. Vor să lucreze și n-au unde.  În aceste condiții occidentalii generoși au oferit românilor tot ce le prisosea: utilaje vechi și revopsite, tehnologii depășite. În schimbul acestora luau și mai iau încă de la români materie primă extrasă tot de români în condiții periculoase cu obligația respectării acordurilor internaționale de mediu pentru care românii cheltuiau și cheltuie sume importante, iar pentru a se pune cireașa pe tort occidentalii iau tot ce se extrage din subsoul românesc și românii primesc redevențele calculate de generoșii occidentali după criterii doar de ei știute. Acum românii se strâng pentu a face mitinguri de protest, din moment ce nu mai au altceva de făcut. Unii pro, alții contra.   

Același fenomen se întâlnește și la vașnicii noștri politicieni. Unii sunt pro, alții sunt contra. Doar că la politicieni se schimbă puțin interesele. Oare nu cumva ei au fost cei care au declarat industria românească drept „morman de fier vechi”? Oare nu cumva ei au promis la început marea cu sarea și la scurt timp au uitat de aceste promisiuni?

Așa că eu am devenit apatic. Nu sunt nici pro, dar nici contra extragerii aurului de la Roșia Montană. Fie ce-o fi, căci bucuroși „le-om duce toate”.

Alte opinii:
- http://copaculcuvise.blogspot.ro/2013/10/tara-noastra-aur-poarta.html
- http://cuscaunlacap.wordpress.com/2013/10/12/solutii
- http://turist.m3d1a.ro/2013/10/rosia-montana-si-de-ce-trebuie-sa-ne.html?
- http://www.balantza.com/ecologism-romania-seamana-putin-extremism